De la marea păcăleală a lui Iliescu, din Duminică Orbului a anului 1990, și până la a treia zi de Moș Nicolae a anului 2012, românii s-au dat de ceasul morții spre a construi o Românie europeană și democratică. Dar n-a ieșit mare lucru. Adică, a ieșit „un fel de două feluri”, ca să pomenesc sintagma unui bătrân din satul meu, exprimată cu năduf, oridecâteori un lucru nu-i ieșea oblu.
După ce rezultatele alegerilor prezidențiale, serios trucate și furate de comunisto-securiștii aduși pe ascuns la putere via FSN, l-au declarat învingător pe tovul Ion Gabriel Ilici, cu peste 85 %, zorii speranței românilor s-au năruit. De atunci încoace trăim în culorile acestui amurg bizar, roș-aprins, sperând zi de zi că vom fi salvați de Apusul care, sătul de politica noastră bizantină, parcă ne întoarce spatele.
La doar cinci luni, de la ieșirea din comunism, partidele istorice – PNL și PNȚCD-, au primit lovitura de grație a secerei și ciocanului, exact după rețeta folosită în alegerile din 1946, când după o campanie electorală furibundă comunistă, începută cu o lună mai devreme, presărată copios cu dezinformare, asasinate, cenzură, tactici de intimidare, numărări staliniste de voturi, ori abuzuri electorale masive, operate împotriva partidelor istorice, comuniștii au învins democrația.
Vrem-nu vrem, va trebui să acceptăm victoria bolșevică în România, cea de-a doua, obținută după metodele verificate ale NKVD-ului. Toate datele de după 22 decembrie 1989 conduceau la ieșirea tuturor fruntașilor comuniști din scenă, așa după cum s-a întâmplat în mai toate statele foste comuniste. Însă, aparatcikul Ilici, împreună cu gașca lui cominternistă, a organizat o contrarevoluție, în urma căreia a aparut drept mântuitorul patriei. Puciștii au reușit, asasinând-ul pe pe cel născut la Scornicești, la povața sosită, pe fir scurt, de la o anume agenție. Așa a ajuns intelectu
