Conform zicerii „Comsi-comsa, vorba englezului Goethe”, despre Jarre am, ca să fiu finuț, mixed feelings; eram cu plinu’ făcut de muzici electronice care mai de care mai neguroase, mai interstelare, când s-a făcut auzit. Io, prin muzică electronică înțeleg ca la momentul audiției să-mi iau zborul dintre cele lumești și să mă poarte gândul departe, hăt-departe, minimum la marginea galaxiei noastre, dacă nu spre a Andromedei, a Crabului sau a NGC-ului „cât o fi” ca numerotare în indexul astronomilor. Îi stimez muzica, deși, dacă-i ascult LP-urile, gându’ se duce în Caraibe sau alte zone exotice și, în atari condiții, la bunga-bunga cel puțin cu o ex-Miss Playboy of the month, că n-am io față, nici măcar în gând, la o Playmate of the year, hehe!
Neavându-i muzica chiar la suflețelu’ sufletului, întotdeauna i-am apreciat latura „eschibiționistă”, că, dacă nu vrei să vinzi ceva cu ardoarea comis-voiajorului, nu înțeleg de ce să-ți „arunci” muzica ba pe o clădire, ba pe alta, ba pe un downtown, Houston Downtown de par egzampăl. Dacă nu mă înșală memoria, deși bănuiesc că se întâmplă acest lucru de ceva vreme, am chiar dovezi, Jarre este cel ce a compus un album, l-a performat live pe la Radio Luxemburg, o dată, după care a distrus banda sau CD-ul master ca să arate, sanchi, bre, sanchi!, cum că nu-l interesează marafeții, câștigurile vulgare, ci doar arta pură. „Mă, mă lași!”, îi zicea Rabă de la TVR Cluj, verde în freză, eternei și fascinantei sale „Tu, Rozi!”…
Dacă tot nu ajung la struguri fiind acri, zic: Oxygène a fost inedit, l-am ascultat, Èquinoxe, la aprecierea celui de-al doilea neuron ce-l posed, ăla muzicalu’, a semănat cu Oxygène, iar de la Concerts In China nu am mai ascultat nimic sistematic, cu atenție, nici măcar nu știu ce a mai compus Jarre, dacă nu goagălizez pe vichilicsurile vichipediei.
Deci? Hai la vot duminica asta, dom’le, să ne
