Reforma instituţiilor statului, adică adaptarea acestora la cerinţele populaţiei laolaltă cu modernizarea şi eficientizarea activităţii lor, a ajuns la punctul mort: unii trag să crească viteza, alţii - să frâneze. Într-un cuvânt, stagnare.

Educaţia este cel mai grăitor exemplu. Fiecare guvern a venit cu reforma lui, schimbând ceea ce a schimbat predecesorul său. Un singur lucru nu a fost nimeni în stare să modifice: procentul din PIB alocat sistemului de învăţământ, unul dintre cele mai mici din Europa (ca şi nivelul Produsului Intern Brut, raportat la populaţie). La acesta se mai adaugă tradiţionala contribuţie financiară a părinţilor de-a lungul ciclului preuniversitar. Dar asta nu se pune la socoteala oficială.

Şi în domeniul sănătăţii este aceeaşi boală a lipsurilor. Ca un făcut, deşi populaţia scade, numărul instituţiilor cu destinaţie medicală creşte. Şi preţurile de asemenea. Numai dotările spitalelor publice şi veniturile pacienţilor au stagnat, iar listele celor înscrişi la consultaţii gratuite s-au lungit - nu pentru că ar fi mai mulţi bolnavi, ci pentru că aceste consultaţii se restrâng.

Armata a cam luat şi ea bătaie în ultimii ani de la mai toate guvernele. Bugetul i s-a micşorat an de an, crescând în schimb partea alocată pensiilor foştilor militari. Tehnica militară modernă rămâne în seama aliaţilor, care încearcă să ne-o vândă scump. Totuşi, capitolele Irak-Afganistan, fregatele şi misiunile de menţinere a păcii au făcut - şi încă fac - imagine bună României. Altfel, avem noroc de multrâvnitul acord Schengen, pe baza căruia s-au securizat graniţele non-UE, ca să nu fim invadaţi de alt gen de armate: contrabandiştii şi imigranţii ilegali.

Printre cele mai prolifice instituţii se află parchetele. Nu şi justiţia, care mai are puţin şi sucombă sub numărul tot mai mare de cauze intrate pe rolul instanţelor.