De la o vîrstă, e mai important cum tac vedetele decît cum vorbesc.
Hagi, în anii lui continentali cei mai buni, n-a fost mai prezent în media, cum e Mutu în anii lui cei mai cenuşii. Cele mai demne reuşite ale unor fotbalişti români cu o biografie profesională plină de merite n-au fost mai venerate ca eşecurile şi înjosirile lui Mutu. Iar ce-i cu adevărat relevant, în tot absurdul acesta, nu-l priveşte pe Mutu, ci lumea în care trăim. O lume în care tot ce contează este să fii “cel mai…”. Mutu a ajuns unul din cele mai populare nume în categoria rateurilor de rang continental. De cînd joacă puţin şi mediocru la Ajaccio, nu e zi să nu aflăm ce vise uriaşe anunţă Mutu. Cît de cel mai mare o să fie el în curînd, altfel spus pe la 37 sau pe la 42 de ani.
Nici aici nu-i de vină Mutu. De fapt, Mutu nu mai e de multă vreme omul real. E o imagine şi un scenariu de tabloide. Mutu face, pentru aceste tabloide, ce a făcut: joacă mecanic şi vădit plictisit - dar la cererea publicului - rolul celui care ar fi putut să fie dacă n-ar fi rămas cel plafonat de ani buni. Plafonat însă într-o legendă.
Legenda, adică notorietatea lui Mutu, ne face pe foarte mulţi să vedem ce nu mai e de cîţiva ani buni şi să fim evlavioşi cu nişte apucături de maidan, de parcă ar fi măsuri europene ale binelui. Mutu, ca fotbalist, nu mai interesează pe nimeni, nici măcar la Ajaccio. Ce interesează sînt banii lui Mutu şi banii pe care-i mai aduce notorietatea negativă a lui Mutu.
La altă scară, fotbalul intern e plin de notorietăţi mondene şi în destule cazuri triviale. Antrenorul cel mai spurcat la gură, călăul care a rupt cele mai multe oase, dribleurul care se îmbată cel mai des, prinţul cu cele mai multe aventuri amoroase, vedeta care a trîntit cele mai multe meciuri, samsarul cu cele mai grele dosare penale…Oricît de mărunte ar fi astăzi prostiile publice ale lui Mutu, ele