Săptămâna trecută mă întorceam cu trenul de la Bucureşti la Sibiu. Veneam după câteva zile petrecute între oameni şi cărţi. De la târgul Gaudeamus veneam cu o captură de cincisprezece cărţi, dintre care una fusese devorată deja pe canapeaua albastră din apartamentul bucureştean, iar alte câteva îmi ţineau companie pe drum.
Îmi mai ţineau companie şi câteva versuri ascultate la Ateneu, plutind obsesiv cu terminaţiile lor muzicale; abia aşteptam să caut în bibliotecă Levantul (şi l-am căutat, şi m-am bucurat să descopăr că pe coperta ediţiei din 1998 ilustraţiile sunt realizate de Răzvan Rădulescu).
La un moment dat, în tren, după lăsarea întunericului, după ce şi luminiţa din compartiment pâlpâise de câteva ori înainte să-şi dea duhul, am zărit pe fereastră o imagine care m-a tot însoţit şi-n zilele următoare, orice aş fi făcut. "Orice aş fi făcut" însemnând răsfoirea şi citirea câtorva dintre sfioasele cu coperte aduse în rucsac, lucrul la o traducere, evitarea televizorului şi a campaniei electorale.
Campanie de care mă ferisem cu mare măiestrie dar de care, din nefericire, îmi amintise exact acea întrezărire din goana trenului. Ce imagine fusese? În bezna împestriţată de luminiţele rare ale unei comune, sau poate ale unui orăşel, la o barieră, o apariţie mai frapantă decât a unei cămile în Piaţa Mare a Sibiului: un balon uriaş, un balon ca acelea cu care s-ar putea zbura, alb, oval, însă legat zdravăn la sol şi inscripţionat, vai lui, cel mai nefericit dintre baloane, cu sigla unei alianţe. Imaginea luminoasă a acestui balon, rămasă ca un nod în gât adăugat silei care mă făcea să resping orice programe de la televizor cu excepţia celor de pe Nature, National Geographic Wild sau altele asemenea, m-a însoţit cu neruşinarea sa până astăzi: cum de îşi permisese să se strecoare într-un loc nepermis, în sufletul unui om care nu vrea să-l vadă?
Am
