Mi-a tot venit în perioada asta să-mi vărs năduful măcar în scris. Aș fi scris, însă, articole pesimiste, bântuite de negre presimțiri, de coșmaruri trăite cu ochii deschiși, aș fi cadorisit acum, în preajma Sărbătorilor, pe mulți politicieni cu aprecieri nu tocmai măgulitoare. Nu că le-ar păsa, nu că ar schimba ceva… dar m-aș mai fi răcorit oleaca… Nu e creștinește, însa, acum, în preajma Crăciunului, să bombăni și, sinceră să fiu, încerc să-mi conserv o serenitate, de care, în mod egoist, am nevoie ca să supraviețuiesc, ca sa trec măcar Sărbătorile astea cu iluzia credinței… că mai e totuși o speranță. Asa că m-am hotărât să scriu despre un om capabil să-mi alimenteze speranța asta, abia pâlpâindă, pe care, cu obstinație, nu vreau s-o las să se stingă tăcut și definitiv. Un mare ziarist, al carui condei l-am admirat întotdeauna, îmi spunea: fii atentă, e mult mai greu să scrii de bine, decât de rău, e infinit mai greu să lauzi decât să înjuri. I-am spus că așa o fi, dar eu nu simt la fel, îmi place de mor să scriu despre lucruri bune, despre oameni speciali și asta e, îmi asum riscul ca ce iese să nu fie prizat de cei ce s-or întampla să citească textul meu. Eu scriu și pentru mine, până la urma, scrisul e un act terapeutic la care recurg din când în când, fără să-mi pese, sincer, de feedback-ul lui. Dacă și alții se regăsesc în ce scriu eu, sigur că ma bucur, dar nu asta mă mână în luptă. Scrisul e un tip de atitudine, în fond, deci un act de conștiință, un act pe cât de public, tot atât de intim.

L-am cunoscut personal pe Vasile Dâncu, la emisiunea la care l-am avut ca invitat sâmbăta trecută. Îl mai văzusem și ascultasem de nenumărate ori. Făcea, de câte ori apărea, nota distonantă în galeria îmbâcsită a politicienilor noștri, asta se vedea cu ochiul liber. Cum înțelege el însă politica, cum crede că trebuie facută și, în general, cam ce socoate ce e