Arena suedeză a fost dată la casat, după 75 de ani de istorie. Zidurile mai păstrează impregnate strigătele comentatorului brazilian după golurile “Regelui” Pele, puştiul de nici 18 ani: “Brasssil, campeaoooo”!
Se retrage uşor, ca şi cum ar dori să dribleze linia ofsaidului. Vacarmul l-a terminat. Vrea linişte. Găseşte o ieşire, pipăie clanţa pe la spate, ca-n filmele cu 007, şi gata, e afară, pe scări! Trage aer în piept… Doar el şi gîndurile sale. Miroase a iarbă. Coboară spre dreptunghiul verde.
O, pe Sfînta Paulina, parcă mai ieri a fost!… Niciodată nu mai zburase cu avionul. Cînd pilotul a tras de manşă, l-a apucat de braţ pe Didi. Şi a transpirat instant. Da, chiar, ce trupă! Cu Bellini, căpitanul, căruia i-au făcut statuie în faţa celebrului Maracana, cu Gilmar în poartă, cu “Mane” Garrincha, “Pasărea Paradisului”, cu Vava, cu Zagallo, cu Nilton Santos. Nu adunase 18 ani cînd a intrat aici. În “sferturi” trecuseră greu, de Ţara Galilor. Cum să uite? Era 24 iunie. “Mergem pe Rasunda!”, i-au spus. Semifinala cu Franţa lui Fontaine, fotbalistul, nu cel cu “Vulpea şi barza”, Franţa lui Kopa, Franţa lui Piantoni.
Nici măcar nu le cunoşteau steagul!
Vorbeşte doar pentru el şi pentru vîntul de toamnă. “Lumea nici măcar nu ne cunoştea. Jucaserăm o finală după război, cînd nimănui nu-i ardea de fugărit mingea. Cînd am ajuns, ne-am dat seama că nici steagul nu era cum trebuie. L-am trimis pe Lobo să le zică să-l potrivească!”. Le-a dat trei bucăţi. În 20 şi ceva de minute. 27.000 de fani au început să-i înveţe numele, chiar dacă era cam greu de pronunţat.
La cinci zile distanţă, “vulcanul”. Era obişnuit cu stadioane înţesate de lume, dar ăsta, al naibii să fie!, parcă apăsa pe tine, n-avea pistă, n-avea nimic. Cine zisese că nordicii-s reci? A dat să intre pe gazon, dar a simţit că ceva nu e-n regulă. O mînă i s-a aşezat pe umăr. Cea a a
