Ceauşescu a continuat să atragă atenţia presei internaţionale prin gesturi spectaculoase de frondă faţă de fraţii comunişti.
La 27 februarie 1968, la Budapesta, a început Conferinţa pregătitoare pentru organizarea unei „consfătuiri mondiale“ a partidelor comuniste şi muncitoreşti.
Protectori ai chinezilor
În vreme ce presa din lagărul comunist incita la paşnice întreceri prin muncă, conflictul dintre Moscova şi Pekin lua forme deschise şi periculoase. A-l alinia pe Mao la poziţia Kremlinului în luarea unor poziţii internaţionale sau în chestiuni de strategie a victoriei comunismului, părea deja o viziune nerealistă. Din 1964, China deţinea bomba atomică, iar din 1967 bomba cu hidrogen. Pe acest fond, Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei României la Budapesta a exprimat opoziţia la orice formă de condamnare a chinezilor.
După experienţa nefericită a consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti ţinută în 1960, la Bucureşti, când răbufnise deschis conflictul dintre Moscova şi Pekin pe tema supremaţiei, românii adoptaseră ca strategie boicotarea acestui gen de întruniri. Ca să evite manevrele sovietice executate prin terţi, liderii de la Bucureşti militau pentru consultări bilaterale. Dar de la întâlnirea pregătitoare a unei viitoare conferinţe, nu s-au mai putut eschiva.
Strategii de influenţă
Ca să-şi caute aliaţi în poziţia neamestecului în treburile interne ale unui partid prin criticarea politicii sale în reuniuni internaţionale, s-au trimis delegaţii în străinătate conduse de Niculescu-Mizil şi Apostol. Un adevărat turneu internaţional după cum a mărturisit mai târziu fostul secretar CC Niculescu-Mizil, care în doar trei zile purtase convorbiri în trei capitale europene – Roma, Paris, Geneva („O istorie trăită“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997).
În spiritul principiului conducerii colective pe care se lăuda a
