„Nu pot să votez din pat, /N-am nicio soluţie; /Medicul m-a şi clasat:/ „Slab de constituţie!”. Deloc întâmplător, discursurile dedicate votului de astăzi par a scrie un tratat despre „Da” şi „Nu”. Dar exclusivitatea celor doi termeni pare că nu poartă aceeaşi sensibilitate atunci când între o ştampilă şi un buletin de vot oamenii sunt obligaţi să gândească dincolo de „Bine” şi de „Rău”.

Astăzi s-a întors Moş Nicolae: acest 6 întors şi prididit în populara lună de Undrea poartă calendarul electoral fără prea mult belşug. Am citit nenumărate declaraţii ori postări în diferite spaţii online de socializare, majoritatea anunţând dârzenia absenteismului convins la vot, uneori ba chiar militant. Absenţa rămâne totuşi, în aceşti termeni, proba unui act de reflecţie socială. Pe la colţuri, unii încă se mai întreabă: „Ce NU este absenteismul? Conformism, şi totodată , revoltă –căci un om care spune „nu” este unul care mai înainte a spus „da”. De la un punct, jocul sartrian nu mai are niciun rost.

A alege însemna a reprezenta o realitate socială în concordanţă cu voinţa de a fi şi cu voinţa morală. Deloc întâmplător, discursurile dedicate votului de astăzi par a scrie un tratat despre „Da” şi „Nu”. Dar exclusivitatea celor doi termeni pare că nu poartă aceeaşi sustenabilitate atunci când între o ştampilă şi un buletin de vot oamenii sunt obligaţi să se gândească dincolo de „Bine” şi de „Rău”. Absenteismul ca sancţiune socială, votul de dragul unei speranţe, provincialul civism al celor care au pornit spre reşedinţe cu crivăţul în spate nu pentru ca viscolul din urne să se potolească, ci pentru ca voinţa lor să stea rostită într-o conştiinţă, acestea sunt piesele peisajului electoral.

Există o practică a superlativelor. Între mai bine şi mai mult, aceste banale dar neaoşe doleanţe electorale, absenţa la vot, o suverană specualţie dedicată