Rezultatul alegerilor parlamentare de duminică, aşa cum îl indică o medie a sondajelor de opinie, nu reprezintă o surpriză. Devenise evident încă din timpul protestelor din ianuarie că dacă USL va reuşi să se menţină ca o alianţă scorul pe care îl va obţine va fi unul foarte bun, iar PDL, dacă nu va schimba ceva radical, va pierde puterea, fără drept de apel.

Din acest punct de vedere, previziunile s-au confirmat. USL a câştigat majoritatea şi îşi validează inclusiv electoral pretenţia de a prelua puterea, formulată brutal prin căderea guvernului Ungureanu şi prin decizia de suspendare a preşedintelui. În acest timp, PDL primeşte a doua confirmare, după alegerile locale, a unui eşec usturător, datorat unui complex de cauze, cele mai multe fiind legate de prestaţia sa administrativă şi nu de contextul economic internaţional.

Alegerile parlamentare consfinţesc nu doar inversarea rolurilor între cei doi poli politici dar şi apariţia unei a treia forţe, Partidul Poporului, o formaţiune pe care mulţi au privit-o ca pe o nouă farsă de prost gust a lui Dan Diaconescu dar care a demonstrat că poate fi cel puţin la fel de eficientă în atragerea voturilor celor mai deznădăjduiţi şi revoltaţi români pe cât au fost în anii trecuţi Partidul România Mare şi Partidul Noua Generaţie la un loc.

Pe de altă parte, UDMR confirmă poziţia delicată în care se află şi care încă nu ştim cu siguranţă dacă a costat-o deja prezenţa în Parlament (sondajele la ieşirea de la urne indicau un scor pe muchie de cuţit) sau dacă acest lucru se va întâmpla în curând. După multă vreme în care a reuşit să facă un balet pe sârmă între dorinţele liderilor săi de a beneficia de avantajele personale ce decurg din prezena la guvernare, aşteptările economice ale minorităţii maghiare şi discursul naţionalist al rivalilor săi, UDMR şi-a atins limitele.

Dacă ierarhia la linia de sosire nu