Moscova. Anul marii terori, 1937. O şedinţă de partid într-o fabrică de hârtie. În prezidiu, proaspătul şef al comitetului raional, numit în funcţie cu doar o săptămână înainte (fostul şef fusese arestat), directorul fabricii, politrucii locali.
În spate, agenţii NKVD. La finalul şedinţei, se adoptă textul unei telegrame de preamărire a lui Stalin. Sala se ridică în picioare. Aplauze furtunoase, ovaţii, urale. Un minut-două-trei. Lumea începe să obosească. Toţi au privirile aţintite spre şeful comitetului raional. El dă tonul. Dar el, proaspăt numit în funcţie, se teme să nu lase o impresie proastă celuilalt „prezidiu”. Aplauzele continuă. Sala e în delir. Şi-n disperare. Îi dor braţele, transpiră: „Suntem morţi, n-o să ne salveze decât un infarct”. Cei din spate pot bate mai uşor, dar în primele rânduri trebuie să se vadă entuziasmul. Iar frica e cel mai bun stimulator.
Şapte minute-opt-nouă. E o nebunie. Bătrânilor li se face rău dar nimeni nu îndrăzneşte să se oprească. În minutul al unsprezecelea, directorul fabricii, prefăcându-se preocupat, se aşează. Ca la un semn, apare adevăratul entuziasm. Lumea se opreşte din aplauze: „Suntem salvaţi!”. Peste noapte, directorul fabricii e ridicat de NKVD. Pentru ceva, orice sau nimic. După ce semnează procesul verbal, agentul îi şuieră printre dinţi: „Să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat”. „Şi cum ne oprim?”. „Lasă să se sacrifice altul.”
Spre deosebire de ruşi, noi, românii, nu batem din palme. După 22 de ani, ne dor încă palmele. Doar înjurăm, hulim, scuipăm trupul martirizat al ţării: „avem o ţară de rahat, suntem o naţie de tot râsul”. De parcă pământul temeluit cu sânge are vreo vină că pe trupul său au crescut astăzi generaţii de văicăitori, sclifosiţi, care nu văd dincolo de umbra lor şi cred că Neamul întreg este asemeni lor. „Cum să ne oprim?” „Alţii să se sacrifice, e trea
