Un pahar de şampanie ar merge la masa USL, spre a sărbători cele aproape 60 de rocente cu care electoratul român i-a încredinţat puterea pentru 4 ani. Dar nu e cazul unei euforii totale, nu e cazul unei sticle întregi, cu aerul de învingător absolut şi prin forţele sale exclusive. Nu atât meritele deosebite ale candidaţilor uselişti, nu atât programul uniunii, destul de slab expus şi argumentat - campania fiind centrată pe păruiala cu pedeliştii şi microaliaţii acestora - au prevalat în înclinarea aşa de categorică a balanţei, cât trecerea pragului răbdării de către alegători. Care, după cacealmaua băsistă de astă vară, de la referendum, au ieşit duminică din case, pe o vreme câinească, spre a dărâma şi ultimele cazemate ale lui Băsescu şi ale acoliţilor săi. USL, fie-mi îngăduit să amintesc, a beneficiat, în afară de neîmpăcarea electoratului cu un regim abuziv şi corupt, şi de un puternic sprijin mediatic al Antenei 3 şi al Jurnalului Naţional, mult mai aplicat şi mai ancorat în realitate chiar decât prestaţia liderilor USL. Mai  ales în prima parte a campaniei, când aceştia păreau că dormitează, într-o atmosferă bucolică. Şi când pedeliştii, în cap cu Băsescu, lansau împotriva lor cele mai abjecte diversiuni şi mistificări, încercând să le pună în cârcă efectele politicii dezastruoase emanate de la Cotroceni în ultimii ani.

Manopera nu a ţinut, electoratul nu s-a mai lăsat păcălit, i-a aruncat peste bord şi, pe bună dreptate, cere ca aceia care au obijduit atâta amar de vreme o ţară întreagă să stea deoparte, să se ascundă fie şi în gaură de şarpe. Deşi, pentru aşa ceva, ar trebui să aibă şi niţel obraz, ba chiar instinct de conservare, iar nu să jinduiască precum Elena Udrea şi alţii, să intre în Parlament, ca miloaga, pe uşa din dos, de pe locurile doi sau trei, beneficiind de o lege stupidă.

Între cei care s-ar cuveni să facă o obligatorie