Confruntate cu marile cicluri naturale, populaţiile umane au trăit multă vreme având ancorată în suflet angoasa unei ierni veşnice, în care noaptea nu se va mai sfârşi niciodată.

Multe secole după aceea, au apărut spectrul "iernii nucleare", cel al catastrofei ecologice şi cel al asteroidului uriaş.

"Fiecare lume pare provizorie. Înainte de monoteism, cele mai multe dintre civilizaţii se temeau că aceste cicluri se vor termina într-o zi. Multe ritualuri erau asociate acestei spaime", a declarat istoricul Bernard Sergent.

Astfel, "aztecii considerau că, la fiecare 52 de ani, Soarele risca să dispară, iar ei apelau la foarte multe sacrificii umane pentru a se asigura de renaşterea astrului", a explicat acest specialist în mituri, autor al cărţii "La Fin du monde", lansată de editura franceză Librio.

Există şi multe ploi în legendele despre sfârşitul lumii: mitul potopului este unul dintre cele mai vechi, apărut cu mult înainte de cel al arcei lui Noe.

În Mesopotamia, potopul apare încă din epoca sumeriană şi va înflori în celebra "Epopee a lui Gilgameş", ce datează din secolul al XIII-lea î.e.n.

Şi în Antichitatea greacă şi romană există multe referinţe la revărsări de apă de proporţii uriaşe. Primul potop grec, cel din timpul domniei regelui Ogyges, datează din secolul al V-lea î.e.n., iar apoi Platon a relatat mitul Atlantidei, continentul înghiţit de ape.

În Geneză, Dumnezeu decide să îi înghită şi el pe oameni şi pe animale sub un potop. Doar Noe, "omul drept şi integru", îşi găseşte iertarea în ochii lui.

În Noul Testament există un potop, un incendiu şi Judecata de Apoi, după modelul tribunalului divin egiptean unde trona zeul Osiris.

Potopuri nu au existat însă în Egiptul antic, nici în alte regiuni din Africa.

În Africa occidentală, cel mai răspândit mit este cel al unei plante agăţătoare devor