Dacă ideea că „repetiţia este mama învăţăturii“ este îndeobşte acceptată, acest lucru nu pare aplicabil şi în cazul celor mai cunoscute creaţii ale poeţilor autohtoni. Mulţi dintre aceştia au ieşit de la inimile proaspeţilor absolvenţi de liceu, sătui să li se predea „ce a vrut să spună poetul aici“. Ultima oară când am deschis o carte scrisă de Mihai Eminescu a fost în vara lui 1998. Se întâmpla pe unul din coridoarele liceului „Alexandru Papiu Ilarian“, din Târgu-Mureş. Eram într-un grup de câteva persoane, cu toţii transpiraţi de la căldură şi de la emoţiile a ceea ce, îndeobşte, este cunoscut sub numele de cod „examenul maturităţii“: Bac-ul. În acea zi de început de vară, unul dintre noi avea la el o carte, cu o copertă kitschoasă, clasică, cu poza lui Eminescu din semi-profil şi părul dat pe spate. Ieşisem de la proba orală a examenului de limba şi literatura română, unde fiecare dintre noi primisem, într-o formă sau alta, acelaşi tip de subiect: „Spuneţi primele cinci strofe ale poemului...“. La câteva zile distanţă, stăteam în faţa avizierului postat la intrarea în liceu. Am citit notele finale obţinute la Bac, după care am rupt-o, maturizaţi peste noapte, către terasa favorită din apropiere. Pentru noi, Eminescu a rămas singur, undeva pe coridoarele şi sălile de clasă ale acelui liceu de provincie.
O problemă comună
De la acel moment, poezia clasică românească, Eminescu, Coşbuc, Goga, ba chiar şi Nichita sau Blaga, pentru care simţisem, iniţial, o atracţie personală, n-au mai reuşit să depăşească, sub aspectul interesului, chiar şi cele mai cumplite banalităţi literare care mi-au căzut în mână, de-a lungul timpului. Cursurile copiate şi cărţile de proză le-au luat imediat locul poeţilor, apoi ziarele, revistele, lucrările ceva mai tehnice etc. Asta n-ar fi o problemă în sine, mi-am zis, poate că nu am eu gena asta poetică.
Până am remarcat,
