Horcăie. Atât mai poate face, adâncit în propriile scursuri şi astupat până peste cap de două plăpumi. Plapumi zdrenţuite şi soioase. Ude şi alea, ca şi surogatul de pat, de urina care nu apucă să se usuce. Are 70 de ani Costică Ponea, din satul Podu Lacului, comuna Poiana Cristei. Şaptezeci de ani şi un trup complet neputincios, pe care pare că nici moartea nu-l vrea... Fiul lui zice că-i poartă de grijă din propria pensie de handicap de 33 de lei, pe care o primeşte, cică, fiindcă nu are un ochi. L-a cazat într-o magherniţă anexată casei, fără lumină şi fără căldură. Şi zice că nu-l poate duce la doctor, că n-are bani să plătească. Nea Costică nu are niciun venit, nici măcar ajutor social, aşa că nu este asigurat. Drept urmare, bietului om nu-i rămâne decât să moară – de foame, de frig sau de boală, sau de toate la un loc – învelit în propriile-i scursuri. La ora când citiţi acest articol, nea Costica se află la spital, ca urmare a demersurilor făcute aseară de reporterii noştri. Pentru că nu am vrut să fie prea târziu şi pentru că pur şi simplu ne pasă!

Un gând nu mi-a dat pace pe drumul de întoarcere: care-o fi fost menirea lui nea Costică pe acest pământ? Să ajungă să zacă precum un animal rănit, în propriile fecale? Şi care i-or fi fost păcatele, atât de grele, încât să ajungă să trăiască printre oameni care văd, aud, merg şi mai ales - aşa ne place să credem - au conştiinţă, şi să ajungă în asemenea hal?! Dincolo de orice legi şi deasupra oricăror judecăţi, omul trebuie să rămână OM! Şi dacă el însuşi nu mai poate, e obligatoriu, e creştineşte, e în mersul firii să-l ajuţi tu, cel care încă mai eşti în putere şi care de aceea, ai pretenţia de a fi tratat la rândul tău, ca om. Practic, bietul bătrân din Podu Lacului trăieşte ca într-un grajd. Însă, de s-ar fi născut animal, soarta lui ar fi fost cu totul alta. Pe un anima