Când alte „câmpuri de cunoaştere” nu permit avansarea, prin căi şi metode accesibile tuturor, salvarea poate veni fie din direcţia metafizicii experimentale, fie prin aplicarea unor scheme ancestrale.

Spre exemplu, dacă vrem să desluşim taina ce a făcut posibilă apariţia antologiei de poezie româno-irakiană „Punte între sentimente” la Baia Mare, nu avem nici o posibilă explicaţie rezonabilă şi raţională, pe filiera normalităţii sociale şi literare, ci trebuie să intrăm pe poarta perplexităţii culturale şi să zicem că acest lucru a fost posibil doar pentru că mai există în lumea acesta „fluvii subterane”.

Numai un fluviu subteran care uneşte ascuns Tigrul şi Eufratul pe de o parte şi Dunărea pe de altă parte poate oferi o primă explicaţie. Sau poate fluviul subteran care trebuia să vină din direcţia Rusaliilor Neamului Românesc al Comunicării şi Comuniunii, prin dragoste şi simpatie supreme spre Turnul Babel, ridicat cândva la ceruri din cea mai mănoasă vale vecină cu fostul Eden. Limbile care poartă astăzi poezia pe aripile sentimentelor sunt într-adevăr o „punte”, dar ce fluviu a pus în mişcare puntea?!

Şi stau alături, fiecare cu metaforele lui, Mahmud Brikan şi Nichita Stănescu ... Români şi irakieni, pentru care antropotropismele converg indiferent dacă pământul este al „veacurilor pironite în piele”... România şi Irak unde nootropismele şi deotropismele nu sunt la suprafaţa realităţii, ci în profunzimea sufletelor... Poeţi exponenţiali din Grădina Maicii Domnului cu versurile „desenate” în arabă... Poeţi ridicaţi de pe lângă Urr, în Chaldeea sau Ninive, care „cântă” în limba română „pământul tăbliţelor de argilă arsă precum istoria”...

Seminţiile adorm la vremea lor, sângele duce reliefurile de codificare genetică ale naţiilor şi poezia îşi face la timp datoria de străjer la liniile „verticale” ale orizonturilor. Iar „fluviul subte