Potop, foc universal, furtună de nisip, plante devoratoare, crepuscul al zeilor - de multe milenii, ideea că lumea se va sfârşi îi îngrozeşte pe oameni, împrumutând forme diverse, în funcţie de civilizaţii, epoci şi descoperirile ştiinţifice ale vremurilor, scrie Mediafax.
Confruntate cu marile cicluri naturale, populaţiile umane au trăit multă vreme având ancorată în suflet angoasa unei ierni veşnice, în care noaptea nu se va mai sfârşi niciodată.
Multe secole după aceea, au apărut spectrul "iernii nucleare", cel al catastrofei ecologice şi cel al asteroidului uriaş.
"Fiecare lume pare provizorie. Înainte de monoteism, cele mai multe dintre civilizaţii se temeau că aceste cicluri se vor termina într-o zi. Multe ritualuri erau asociate acestei spaime", a declarat istoricul Bernard Sergent.
Aztecii credeau că Soarele dispare la fiecare 52 de ani
Astfel, "aztecii considerau că, la fiecare 52 de ani, Soarele risca să dispară, iar ei apelau la foarte multe sacrificii umane pentru a se asigura de renaşterea astrului", a explicat acest specialist în mituri, autor al cărţii "La Fin du monde", lansată de editura franceză Librio.
Există şi multe ploi în legendele despre sfârşitul lumii: mitul potopului este unul dintre cele mai vechi, apărut cu mult înainte de cel al arcei lui Noe.
Potopul apare încă din epoca sumeriană
În Mesopotamia, potopul apare încă din epoca sumeriană şi va înflori în celebra "Epopee a lui Gilgameş", ce datează din secolul al XIII-lea î.e.n.
Şi în Antichitatea greacă şi romană există multe referinţe la revărsări de apă de proporţii uriaşe. Primul potop grec, cel din timpul domniei regelui Ogyges, datează din secolul al V-lea î.e.n., iar apoi Platon a relatat mitul Atlantidei, continentul înghiţit de ape.
În Geneză, Dumnezeu decide să îi înghită şi el pe oam