Oare ce îți trebuie – sau ce îți lipsește – cînd îți alegi să practici un sport extrem în locul unui sport “normal”?

Un maraton, de pildă, e îngrozitor. E tot chinul de pe pămînt, ți se termină aerul, ți se termină energia, iar picioarele, picioarele parcă nu mai au nici început, nici sfîrșit. Unii nu pot încheia niciodată un maraton. Unii nu pot nici măcar să-l înceapă. Nu doar bariera fizică e cauza, ci mai ales cea psihică. Uneori justificată.

Cu toate acestea, maratonul nu este considerat o probă extremă. Asta mai ales de cînd niște minți care se plicitiseau, probabil, închistate în cei 42 de kilometri au inventat ultramaratoanele, alergările pe trasee montane sau prin deșert, curse care durează sute de kilometri și cîteva zile bune.

Nevoia de a depăși limitele proprii stă, cel mai probabil, la temelia alergărilor, zborurilor, schiului, triatlonului, cățărărilor extreme. Dar ce nevoie mai este și aceasta? Aceea de a demonstra că ești mai sportiv decît, să zicem, un scrimer sau un handbalist, care depune cantitatea convențională de transpirație și efort? Aceea de a te înscrie într-o categorie diferită? Aceea de a-ți supăra într-o oarecare măsură trupul și de a-l îndemna să răspundă, la fel de supărat, făcînd performanță după performanță?

Dar ce-ți lipsește oare atunci cînd te apuci să-ți storci organismul? Unii spun că extremilor le lipsește o doagă, dar, cu siguranță, trebuie să fie ceva mai mult decît atît. Ar fi prea simplu ca nebunia să stea la temelia sporturilor exagerate, căci ar însemna să vedem în jurul nostru foarte, foarte mulți indivizi care aleargă în mîini pînă la piață sau care coboară clădirea corporației la care lucrează pe frînghie, în loc să folosească liftul.

Se zvonește că practicanții de sport extrem aleargă sute de kilometri dintr-o suflare sau se aruncă de pe un munte înghețat cu snowboard-ul ca să umple un gol