De ani de zile, cu câteva săptămâni înainte de alegeri, mass media şi o parte din “autorităţile de resort” îşi aduc aminte de promisiunile legate de implementarea unui soft menit să combată frauda electorală prin scanarea simultană, în ziua votului, a CNP-urilor de pe cărţile de identitate ale alegătorilor şi introducerea lor într-o bază de date naţională. Sistemul e simplu şi eficient: dacă, în ziua alegerilor, acelaşi CNP este detectat de baza de date ca fiind deja folosit de un alegător, se declanşează o alertă în sistem, iar posesorul respectivului cod, care se prezintă să voteze a doua sau a treia oară nu mai e lăsat să dea cu ştampila.
În România însă lucrurile simple se dovedesc, de cele mai multe, ori, a fi cel mai greu de realizat. “Nu sunt bani”, “e complicat”, “e greu” sunt clasicele replici invocate în astfel de cazuri. Softul respectiv nu a putut fi implementat cu ocazia acestor alegeri parlamentare, şi surse din sistem dau ca sigur faptul că nu va fi folosit nici la europarlamentare, nici la prezidenţiale. Motivul e legat de imposibilitatea găsirii fondurilor necesare pentru achiziţionarea de scannere pentru toate secţiile de vot, achiziţie care ar face acest sistem funcţional. Efortul financiar nu ar fi fost unul uriaş, mai ales pentru un stat care cheltuie milioane de euro pentru parcuri în mijlocul pădurii, săli de sport în sate în care media de vârstă e de 70 de ani, un stat care îşi permite să plătească cel mai scump kilometru de autostradă din lume sau care pierde finanţări europene fabuloase din cauza incompetenţei sau prostiei unor funcţionari.
Experienţa ultimilor ani a dovedit că, atunci când vor să facă rost de bani pentru ceva, guvernanţii reuşesc, mai ales că nu bagă mâna în propriul buzunar, ci în bugetul public. De aceea, în această poveste a softului anti-fraudă electorală care nu poate fi implementat pentru că “e criză