Victoria stângii a fost zdrobitoare. Dimensiunile ei impun lecţii drastice care, însă, nu se pot primi decât după concluzii lucide. Cea mai importantă, în opinia mea, este că dreapta şi-a forjat drumul politic luând drept realitate câteva iluzii. Aceste iluzii au fost rănile fatale din trupul dreptei româneşti în 2012.
Prima: în PDL/ARD s-a crezut mult timp că USL se destramă. Analize lucide, însă, arătau că nu a existat niciodată de la apariţia USL pînă azi vreun motiv serios care să pună în discuţie unitatea USL. Abia acum rămaşi singuri în majoritate, s-ar putea întâmpla să apară fisuri, însă numai după ce Traian Băsescu va pleca de la Cotroceni, în 2014. Totuşi, fel de fel de înţelepţi roiau pe lângă noi spunând tâmpenii de genul: ”aţi văzut cum s-a uitat Ponta la Antonescu?”, ”am vorbit eu cu X, mi-a spus că nu mai ţin până la vară”, ”aţi văzut declaraţia lui Y, e clar, nu mai au zile multe împreună”, ”aţi văzut că la mitingul nu ştiu care Ponta a luat-o hăis şi Antonescu cea?”. Şi PDL/ARD a crezut. Întrebarea este de ce a crezut leadershipul partidului aşa ceva, construind comportamentul politic pe această iluzie? Pentru că era cea mai comodă variantă de lucru: tu nu faci nimic, adversarii se destramă din interior.
A doua: în PDL/ARD s-a crezut mult timp că există un electorat ideologizat, de dreapta, care stă în case pentru că n-are cu cine vota, dar odată ce va vedea o nouă ofertă de dreapta se va mobiliza uluitor. În realitate, electoratul ideologizat în România este infim, alcătuit, cred, din mine şi alte două sute de persoane. Nu că e rău să ai o identitate politică şi ideologică clară.
Dar e foarte rău să crezi că această identitate face, de la sine, totul, că alegătorii vin după tine doar dacă le spui că eşti de dreapta. De fapt, pe cei mai mulţi, îi doare-n cot de dreapta şi stânga. Soluţiile dreptei ar putea fi tentante pentru ei, nu
