Dintre cei aproximativ 7,5 milioane de alegători care s-au prezentat la vot duminică, cu aproape 400.000 mai mut decât la precedentele alegeri parlamentare, 4,3 milioane au votat cu USL. O victorie atât de clară a USL nu îi dă o marjă de manevră prea mare lui Traian Băsescu la consultările privind desemnarea primului-ministru, iar eventuala alianţă a USL cu UDMR îi micşorează şi mai mult spaţiul de care putea să dispună. Anul 2012 a debutat ca un an al mişcărilor de stradă anti-băsescis-te şi pare să se încheie cu o categorică delegitimare a preşedintelui. Deşi a fost un an electoral complicat, iar criza economică şi socială ar fi putut fi o bună ocazie pentru relansarea dezbaterii ideologice în România, toată dezbaterea politică românească s-a centrat în jurul rolului şi locului pe care l-ar mai putea avea cel ce se consideră un jucător, dar a devenit un prizonier închis în palatul Cotroceni: un prizonier al propriului său orgoliu, un prizonier al unui model politic neconsensual, un prizonier al austerităţii de dragul austerităţii, dar şi un prizonier al unei viziuni nepolitice despre societate.
Sigur, Traian Băsescu este încă preşedintele României, dar după trei înfrângeri succesive, la alegerile locale, la referendum (căci 89% din voturi împotrivă înseamnă o înfrângere categorică) şi la legislative, poziţia sa este precară. Iar linia strategică, care pare să fi fost inspirată dinspre Cotroceni şi care a mizat pe populism pentru preluarea votului de protest de la USL, către PPDD, a pus PDL într-una din cele mai dificile situaţii. În condiţiile date, numirea primului-ministru ar trebui să fie o formalitate, cu condiţia ca raţiunea politică să triumfe măcar în ceasul al doisprezecelea.
Întreaga sa strategie politică - aşa numita reformă a statului - pusă în scenă după 2005 pentru compromiterea adversarilor şi a instituţiilor "ostile" (parlament, guvern,
