În luna decembrie 2010, revista 22 a avut amabilitatea să găzduiască în paginile sale textul intitulat Pelerinul de autocar şi viitorul ortodoxiei, Mănăstirea Prislop. Era vorba de fapt de o descriere foarte personală a pelerinajului pe care mii, poate zeci de mii de persoane din toate colţurile ţării îl realizează în fiecare an la această celebră mănăstire din judeţul Hunedoara în data de 28 noiembrie a fiecărui an. Aici se găseşte mormântul Părintelui Arsenie (Zion) Boca (1910-1989), una dintre cele mai fascinante şi controversate, în acelaşi timp, figuri ale monahismului românesc contemporan. În anul acesta, ceea ce m-a interesat în mod deosebit la revenirea mea la Prislop nu au fost aspectele delicate legate de „fabricarea unui sfânt“ (o expresie care, în treacăt fie spus, le-a deranjat pe multe persoane cu sensibilitate religioasă reală, dar care par a fi complet lipsite de orice distanţă critică în acest caz extrem de complex din punct de vedere teologic), ci mai degrabă felul în care acest pelerinaj este ilustrativ pentru înţelegerea stării de fapt actuale a societăţii româneşti, a „României profunde“, aşa cum ne place adesea să o denumim, fără a o frecventa însă cu adevărat. Rândurile pe care le veţi citi în continuare sunt transcrierea puţin sau deloc stilizată a notelor de teren culese cu această ocazie, în perioada 27-28 noiembrie 2012.
Cea dintâi impresie la reîntâlnirea cu acest loc extraordinar, după doi ani de absenţă. „Mana financiară“ a pelerinajului începe să se simtă până în aceste locuri îndepărtate, puţin frecventate până în urmă cu un deceniu. Sătenii din idilicele sate de munte Silvaşu (de Sus şi de Jos) au început să scoată, timid, măsuţe de lemn în faţa casei, pe care sunt expuse produse locale, ambalate în moda „bio-eco“, cum cred ei că le place orăşenilor în trecere grăbită pe aici. Murături, ciuperci în saramură
