În drum spre aeroportul Otopeni din Bucureşti, Dorina şi soţul ei încă speră să primească cei 2.000 de dolari pentru munca lor în România. Ştiu că nici celelalte filipineze cu care au lucrat sub acelaşi acoperiş nu şi-au luat banii. Dar poate angajatorilor li se face milă de data asta - dacă nu pentru ei doi, măcar pentru copilul din burta Dorinei, care va vedea lumina zilei în Filipine.
Dorina îşi scoate telefonul mobil din buzunarul blugilor şi o apelează pe "Mam Nicoleta". Mam vine de la ma'am, prescurtarea de la madam (doamnă în engleză), care a fost la origine un apelativ peiorativ al sclavilor negri adresat stăpânelor de pe plantaţii. Filipineza îşi frământă buzele ca şi cum i-ar fi teamă că nu-i va răspunde nimeni.Teama i se adevereşte: user busy.
Menajera nu se lasă şi-l sună şi pe Mister (domn în engleză). Sună până îi intră căsuţa vocală. Nici după ce intrăm pe aeroport nu se lasă, mai sună o dată. Speranţa ei nu moare nici după check-in-ul spre Filipine. Dorina (35 de ani) a plecat de-acolo în 2009. Lucra ca secretară la o şcoală din Manila, dar câştiga puţin, aşa că a făcut cursuri de menaj şi babysitting, iar o agenţie de recrutare a îndrumat-o către „o ţară europeană mai accesibilă filipinezelor fără experienţă".
Aşa a ajuns în România. La început, Dorina a făcut menajul şi a gătit în casa unui austriac. Timp de doi ani, a câştigat în jur de 300 de dolari pe lună. Trimitea toţi banii familiei din Filipine, aici nu avea nevoie de ei, doar locuia în casa angajatorului. Lucrurile mergeau bine, aşa că imigranta a hotărât împreună cu austriacul să-l cheme în România şi pe soţul ei, „un bucătar excelent".
După ce bărbatul a ajuns în ţară, angajatorul Dorinei i-a spus că nu-i poate încheia contract de muncă imediat. Asta i-a speriat pe amândoi, pentru că viza bărbatului expira în trei luni. Dacă imigrantul intră în ilegalitate, singura
