Era a opta seară a Festivalului Naţional de Teatru. Tocmai văzusem Călătoriile lui Gulliver şi mă pregăteam să-mi iau haina de la garderobă, moment în care cineva s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „În sfârşit, un spectacol adevărat, abia asta e Artă”.

O replică pe care o mai auzisem şi de la alţi critici de teatru (am uitat să precizez că domnul respectiv e un specialist în domeniu), dar ce m-a surprins de data asta era tonul său uşor acuzator. Care nu se lăsa îmblânzit nici măcar de zâmbetul său formal. De fapt, interlocutorul meu nu ţinea să-mi arate cât de mult îi place Purcărete, ci mai degrabă cât de tare îi displace tot ceea ce nu seamănă cu Purcărete. Astfel, am ajuns să înţeleg că absenţa teatrului independent din această ediţie a FNT n-are nicio legătură cu bugetul restrâns şi nici măcar cu gusturile selecţionerului. Într-un fel, era previzibil că se va ajunge aici. După un ocol pavat cu intenţii anemice şi eforturi căznite de adaptare la contextul teatral european, în sfârşit ne-am eliberat: putem să ne întoarcem relaxaţi în anii ’90.

Teatrul independent a ajuns să fie doar tolerat

În anii 2000, independenţii au fost trataţi cu ceva mai multă atenţie de către unii critici şi de câţiva oameni importanţi din teatrul românesc. Dar asta doar pentru că pe atunci dădea bine să-i sprijini pe tineri. Ne pregăteam să intrăm în Europa, aşa că mulţi s-au trezit peste noapte foarte open-minded. Rebelii erau lăsaţi să-şi facă de cap într-un colţ al camerei în timp ce la masa adulţilor se discuta despre cu totul altceva.

Din când mai dădeau câte un premiu Gianinei Cărbunariu, un altul lui Voicu Rădescu şi mai organizau câte o masă rotundă care semăna de multe ori cu o reuniune de familie: mătuşa şi unchiul de o parte a mesei şi nepoţii plictisiţi care trimit sms-uri şi dezlipesc etichete de pe sticle de cealaltă parte. Ceea ce, până la urmă, nu e