Încă de la începuturi, Omenirea a fost fascinată de Sfârşitul Lumii, astfel că Apocalipsa este anunţată ciclic Potop, foc universal, furtuni de nisip: de milenii, oamenii sunt bântuiţi de teroarea sfârşitului lumii, care a luat forme diferite în funcţie de civilizaţii, epoci şi progresul ştiinţelor.

Confruntaţi cu ciclurile naturale, locuitorii Pământului au trăit multă vreme cu spaima că iarna ori noaptea se vor instala pentru totdeauna. Ca peste câteva secole, să prindă contur spectrul ‘iernii nucleare’, al unei catastrofe ecologice ori al venirii unui asteroid uriaş. ‘Fiecare lume pare să fie provizorie. Înainte de monoteism, majoritatea civilizaţii trăiau cu temerea că aceste cicluri se vor sfârşi într-o bună zi şi multe ritualuri erau asociate cu această temere’, a explicat pentru AFP istoricul Bernard Sergent.

Astfel, ‘aztecii considerau că la fiecare 52 de ani Soarele riscă să dispară şi făceau vaste sacrificii umane pentru a se asigura că va renaşte’, potrivit specialistului francez în mitologie, autor al cărţii ‘La fin du monde’ /Sfârşitul lumii/, transmite Agerpres. În numeroase scenarii despre sfârşitul lumii este prezentă ploaia. Unul din cele mai vechi mituri din această categorie este cel al potopului, datând însă cu mult dinaintea lui Noe.

În Mesopotamia, potopul a fost evocat din epoca sumeriană pentru a înflori în celebra epopee a lui Ghilgameş, în secolul XIII-lea înainte de Hristos.

Căderile masive de apă erau temute şi în antichitatea greacă şi cea romană. Primul potop grec, cel al lui Ogyges, datează din secolul V î.h., fiind urmat de mitul Atlantidei relatat de Platon.

În Geneză, Dumnezeu hotărăşte ca oamenii şi animalele să fie înghiţiţi de ape. De graţia divină beneficiză doar Noe, ‘un om drept şi integru’.

Şi în Noul Testament se vorbeşte de potop, de foc şi de Judecata de apoi, aşa cum egiptenii aveau tribu