Nu, nu e vorba de propunerea de la referendum – dar cam atâţia, cred, sunt cei care au contaminat politica românească. Unii au adus în prim-plan derizoriul sforăitor, alţii hămeseala.

Îşi mai aminteşte cineva de spumiţele lui Brătianu-Cartof sau ale lui Dumitraşcu de la Constanţa? De foştii şefi ai FPS-ului, de taţii şi mamele (fadăr & madăr, apud CA) metodei MEBO? De Temeşan?

În loc să rămână anedcote ale democraţiei, oamenii ăştia au urmaşi: Marinescu-Bideu, Anca Constantinescu-Ciou Mic, Mischie, clanul Mocanu, Igaş, Fenechiu şi Jiji, Mazăre.

Cu siguranţă era mai ieftin dacă inventam un sistem prin care cei 300 să primească din start câte un milion de euro de la popor, doar să stea pe margine – că democraţia are limitele ei şi costurile-s pe măsură.

Ultimul pe listă, ca pe vremuri, e Dan Diaconescu. N-a găsit-o pe Elodia, dar a otevizat masele şi acum stăm şi numărăm. Mai e Dragnea, mai e Videanu.

Vom avea peste 580 de parlamentari. Mai mulţi decât americanii, mai mulţi decât polonezii sau spaniolii. Şi aici nu ei au greşit: nu-i prost cine mâncă şapte pite, prost e cin' le dă – aşa se spune în Ardeal. Dar noi ne-am bulucit în toţi anii ăştia şi ne-am râs că se sfădesc la televizor şi nu ne-a interesat de nimic.

Sună urât dacă spun că destinele ţării ăsteia au fost hotărâte de bufoni? Nu de preşedinţi, nu de premieri, nu de miniştri – de bufoni. Dacă pui o ştire despre braziliencele lui Mazăre, o citesc o sută de mii de români, dacă pui în discuţie legea spitalelor abia dacă se adună câteva sute. Şi în loc să li se spună clar ălor' o sută de mii: bă, dacă te dor şalele pune înapoi telecomanda pe maharajahul lu' peşte – sar analiştii să le dea dreptate, că şi asistaţii sociali „e” popor.

Poate nimic nu doare mai tare decât derizoriul românesc. Identitatea cu sclipici a făcut din ţara asta o fufă de Dorobanţi – ia dă pe google