În 2010, când Grecia primea pachetul salvator de asistență financiară din partea zonei euro, Germania a insistat pentru atragerea FMI în acest proces complex. Inițial, cele mai multe state nu au fost încântate să permită implicarea unei instituții americane în treburile interne ale Europei.

Însă Germania le-a explicat că este nevoie de o autoritate externă, care să bată cu pumnul în masă nu numai în fața guvernului de la Atena, ci și a mult prea blândei Comisii Europene. Doi ani și ceva mai târziu, FMI s-a dovedit, adesea, un veritabil aliat al Greciei, militând pentru încetinirea ritmului austerității. Și contrazicându-se tocmai cu Germania, pe o temă care până acum ar fi fost de neconceput: scăderea datoriei Greciei cu câteva miliarde de euro. De-a lungul câtorva întâlniri prelungite de la Bruxelles, șefa FMI, Christine Lagarde, a reușit să aducă cu picioarele pe pământ discuțiile privind ultima rundă de fonduri alocate Greciei. Atenei i s-a acordat, astfel, mai mult timp pentru atingerea țintelor bugetare, iar termenii contractului de împrumut au fost îmblânziți. Pe scurt, membrele zonei euro au priceput în sfârșit că Grecia nu mai poate purta povara datoriilor acumulate și că, de data asta, creditorii trebuie să-și asume pierderile.

FMI, prieten și dușman

Lucrurile nu ar fi trebuit să meargă așa. Implicarea FMI ar fi trebuit să reprezinte o garanție că miliardele de euro acumulate din taxele contribuabililor germani vor fi puse deoparte. Angela Merkel spera că alte țări vulnerabile vor evita să apeleze la pachete financiare de salvare după ce vor vedea „cât de greu îi va fi Greciei să respecte rigorile FMI“. În schimb, criza s-a agravat (Ciprul va fi al patrulea stat care va primi ajutor), și a devenit necesară intervenția BCE. Pe 28 decembrie, Comisia a propus un plan treptat pentru reconsolidarea monedei unice, ce conți