La Tichileşti, în ultima leprozerie a României, doctorul Răzvan Vasiliu a primit, anul trecut, Ordinul Serviciul Naţional în grad de Cavaler. Paginile în care citiţi aceste rânduri stau sub o cupolă generoasă: „Cine, când, cum schimbă România”. De obicei, cei care sunt scrişi aici dau declaraţii, explică. Omul de astăzi nu va spune nimic, vor vorbi ceilalţi, cum şi faptele vor vorbi, pentru el. Doctorul Vasiliu: singurul specialist român cu doctorat în lepră, medicul care nu are de la cine să ia şpagă, cel care îi îngrijeşte pe cei săraci şi singuri. Suntem la Tichileşti, în ultima colonie de leproşi din România. Vom sta aici câteva ore şi când vom pleca nu vom mai vrea să ne întoarcem. Aici e muncă de eroi, noi nu suntem eroi, încercăm să ajungem ziarişti de presă scrisă. Ieri am publicat un reportaj despre ziua alegerilor în leprozerie, acolo unde nimeni nu alege. Ne-am căutat cuvintele. Am scris „Celălalt 9 decembrie” sau „Duminica Morbului” şi am încercat să adunăm, frază lângă frază, ceea ce nu se poate, de fapt, socoti. Căci: cine ştie câtă suferinţă e în rănile acestor bolnavi? De multe ori am vrut să ne întoarcem, să îl dăm naibii de reportaj, nu om fi nici noi vreun Brunea-Fox!, leproşi ne trebuie nouă? Am intrat, însă, în curtea coloniei. Câteva clipe a fost linişte, am privit cerul, un nor era ciufulit de o cioară, am coborât spre pământ şi am văzut statuia doctorului Alexandru Filipeanu, care a slujit (verbul e corect) aici între 1938 şi 1959. Şi ni s-a făcut ruşine. Ne-a fost ruşine de doctorul Filipeanu care şi-a dedicat (şi verbul acesta e corect) viaţa leproşilor. Aveţi, probabil, deja, conturată imaginea unui astfel de bolnav. De milenii, oamenii au fugit de cei atinşi de „ciuma albă”. Nu mai suntem nici noi tineri. Călătorim de mult pe toate graniţele şi ştim, deja, că acolo unde răul e suprem, şi binele încearcă să fie absolut. Cei buni nu fug.