Pentru început, o comparație. Un locatar, din orice oraș din România, care stă sau închiriază un apartament la parterul unui bloc, pe care vrea să-l transforme/amenajeze într-un mic magazin (de orice fel), e obligat să obțină acordul scris al TUTUROR celorlalți proprietari din acel bloc. Explicația e simplă, prin deschiderea acelui mic magazin, viața celorlalți proprietari se schimbă într-o anumită măsură: circulația în spațiile comune de la parter și din jurul blocului crește, crește zgomotul. Poate par doar mici inconveniente, dar oricât ar fi de mici, ele trebuie acceptate EXPRES, dincolo de orice dubiu, de către TOȚI ceilalți proprietari. Și asta chiar dacă, pentru asociația de proprietari avantajele pot fi mai mari decât inconvenientele: 2-3 locuri de muncă (1-2 vânzători, un contabil – care, la o adică, pot fi la rândul localatrilor), și o sumă lunară/anuală plătită asociației.

***

Inițiatorii și susținătorii proiectului minier de la Roșia Montană sunt conștienți că trebuie să aibă spijinul comunității locale (atât în sens restrâns – strict a localnicilor din comună -, cât și în sens extins – al cetățenilor din localitățile învecinate). Mai mult, chiar dacă neagă acest lucru (dar însăși negația e o dovadă a conștientizării problemei), e necesar acordul expres al tuturor celor care, la nivel regional, național și transfrontalier sunt sau ar putea fi afectați de proiect.

Cel mai ilustrativ exemplu al modului în care proiectul RMGC poate afecta viețile altora stă scris, negru pe alb, în Planul Strategic de Dezvoltare Socio-Economică a orașului Câmpeni, public pe site-ul Primăriei Câmpeni, unde, la capitolul ”amenințări” se arată expres: ”Punerea in exploatare la suprafata a minereurilor aurifere din zona pe sistemul prelucrarii prin cianurare”. Trimiterea este, la modul cel mai evident, la proiectul minier al RMGC de la Roșia Montană (”minereur