Orice s-ar spune, o majoritate parlamentară în timpuri de criză ar trebui să fie o binecuvîntare, nu un blestem. Cu Traian Băsescu am reflectat pe vremuri că un sistem uninominal în dou tururi de scrutin ar avea acest mare avantaj, că ar suda între cele două tururi o alianţă transparentă şi ar obliga electoratul să se orienteze util către unul din cei doi candidaţi rămaşi în cursă, creînd deci o majoritate guvernamentală manufacturizată de sistemul electoral. Iată că un sistem electoral mult mai original a reuşit ceva mai bun decît ar fi făcut-o al nostru: o majoritate guvernamentală reală, dar cu scaune în plus pentru opoziţia care dincolo ar fi rămas pe dinafara coaliţiei cîştigătoare. Diferenţa dintre cele două sisteme e în avantajul celui de faţă, cu toate defectele (prea mulţi parlamentari, etc) şi ea a beneficiat şi de existenţa unei coaliţii naturale, nu una forţată de sistem: e o enormă diferenţă între scorul FSN şi scorul USL. USL e o coaliţie stînga-dreapta, şi e normal să ai mulţi votanţi cînd ai electorat şi din dreapta, şi din stînga. Noutatea e că au candidat împreună, şi nu au venit cu zestrea separată la guvernare, ca în 2009, cînd partenerii de guvernare PDL şi PSD aveau împreună tot două treimi din parlament. Să sperăm că asta va avea un efect stabilizator asupra coaliţiei de guvernare, că se ştie cît durează coaliţiile la noi, mai ales cînd au pe Ludovic Orban inside şi pe Antena 3 outside... Cît despre calitatea parlamentarilor, pe asta o putem rezolva doar marginal, printr-un sistem preferenţial (listă deschisă): pe fond, nu sistemul electoral rezolvă problema.

Dacă ne băgăm puţim capul în apă rece şi mai lăsăm baltă propaganda cu Rusia, dorinţa de a extermina adversarul, nu de a-l înfrînge, şi siteurile despre plagiatul academic exclusiv dedicate politicienilor PSD putem poate să ne ocupăm de lucruri serioase. România avea mare nevoie