În eseul „Risc şi opunere“ („Viaţa medicală“ nr. 38 din 21 septembrie 2012, pag. 5), dr. Al. I. Trifan ne oferă următoarea definiţie: „Riscul are ca fundal personalitar curajul, iar ca specie tipologică îndrăzneţul“. La alegerea profesiunii medicale, nimeni nu-ţi expune riscul pe care ţi-l asumi, inclusiv de a exista. Peste ani, îmi stăruie în minte îndemnul-definiţie dat de doi mentori, Iosif Bulbuca (Timişoara), urolog, şi Ioan Juvara (Bucureşti), chirurg: „Indiferent de guvernare, medicul trebuie să fie în opoziţie!“. De-a lungul carierei universitare şi chirurgicale, am respectat îndemnul celor doi corifei, fiind simpati Publicitate zat de unii, antipatizat de alţii şi, evident, tratat cu indiferenţă de o parte. Exprimarea în limba română este de o plasticitate, o expresivitate şi o frumuseţe impresionante. Din poezie, proză ori critică, înţelegem sfera de cuprindere diferită pentru sinonime precum: încumetare, îndrăzneală, cutezanţă, curaj, temeritate, eroism. Într-o ţară cu sistem sanitar pe cale de disoluţie, în care se încearcă înlocuirea întregului cu o reţea de spitale publice ori private, mai nou cu „şapte megastructuri regionale funcţionale“, sunt invitaţi medicii curativi politicieni să decidă viitoarea orientare legislativă. Numai cine nu vrea nu vede ori nu înţelege: presiunea pe instituţiile medicale publice, atâtea câte vor rămâne, va fi extrem de mare, costurile greu de anticipat, emigraţia creierelor cu halate albe exponenţială. Or, într-o astfel de societate, profesiunii medicale îi rămân deschise căile opoziţiei – active, pasive, a autoguvernării după cutuma bunului-simţ şi a jurământului hipocratic. Alegerea acestei căi presupune îndrăzneală, cutezanţă, curaj, temeritate, adeseori eroism. Raţiunea de a exista a acestei profesiuni, cea medicală, „nu ca oricare alta“, înseamnă risc major asumat de medicii de familie, de medicii s