Politicienii ar trebui să traseze obiective mai clare guvernatorilor băncilor centrale. Apoi, să-i lase să-și vadă de treabă.

Înainte de debutul crizei financiare, guvernatorii băncilor centrale erau, în general, o mână de tehnocrați discreți: bărbați anoști în costume gri, nesupuși procesului electoral, puși în această poziție pentru a manevra dobânzile în vederea stabilizării prețurilor, în baza unor reguli general acceptate. În lumea lor, existau câteva vedete (în frunte cu Alan Greenspan) și câteva controverse (de ce nu au spart bula imobiliară, de pildă). Trăgând linie, deciziile celor mai mulți guvernatori nu ajungeau la urechea publicului. În paralel, rar se întâmpla ca politicienii să-i întrebe de ce au luat o decizie sau alta, considerând că nu sunt în măsură să tragă la răspundere niște specialiști de asemenea calibru.

Culoarea costumelor este și azi aceeași. În rest, însă, totul pare să se fi schimbat. Acum, guvernatorii sunt cei mai importanți și activi jucători din economia globală. În 2008, au salvat lumea de la un colaps financiar, prin injecția masivă de lichidități. De atunci încoace, tot ei au sprijinit economia mondială, chiar dacă asta a însemnat adesea să achiziționeze munți de obligațiuni guvernamentale. În tot acest timp, au rescris regulile sistemului bancar mondial. Noua stare de fapt atrage însă după sine și destule riscuri. Cu cât guvernatorii capătă mai multă putere, cu atât scad prerogativele politicienilor. Nu este deci de mirare că aceștia încep să-și arate colții.

În campania pentru alegerile din Japonia, independența băncii centrale este unul din cele mai dezbătute subiecte. Principalul candidat al opoziției, Shinzo Abe, a mustrat banca națională pentru că ar acționa prea timid în lupta cu deflația. Ba chiar a anunțat că are de gând s-o forțeze să adopte o țintă inflaționistă mai ridicată, iar acum flirtează și