Nu este vorba doar de Sărbătoarea Naţională, când readucerea în discuţie a poporului român are o dublă justificare, aceea de a fi şi subiectul dar şi obiectul unei dragi şi scumpe aniversări, ci mai ales de folosirea abuzivă a unor sintagme ca „aşa vrea poporul”, „întoarcerea la popor”, „poporul a vorbit” etc.

Popor sau naţiune?

Două precizări sunt absolut necesare discuţiei de faţă:

1. În toate sintagmele de mai sus, sensul cuvântului „popor”, înlocuit uneori cu norodul, populaţia, alegătorii, poporenii, amărăştenii…, este acela de „naţiune”, semn că, în majoritate, politicienii şi analiştii, ziariştii au mari dificultăţi în ceea ce priveşte proprietatea termenilor. Ar putea fi vorba şi despre un mai vechi complex de inferioritate al elitei noastre, poate şi de frica de a nu cădea în cealaltă extremă, aceea a naţionalismului.

2. Fără absolut nicio justificare în planul realităţii, cei ce se împăunează cu termenul „popor” generalizează manipulatoriu: o naţiune e compusă din cetăţeni cu interese şi orientări diferite, iar participarea lor la treburile cetăţii arareori depăşeşte majoritatea, or când spui „poporul”, „populaţia”… îi desemnezi pe toţi cetăţenii patriei.

Cu cele sfinte nu te joci

În antichitate şi în Evul Mediu, referinţele la popor se făceau cu mai multă grijă. Poate şi fiindcă prin „vocea” poporului se considera că vorbeşte însuşi Dumnezeu: Vox populi, vox Dei. Definind patria, Tudor Vladimirescu operează o selecţie care trebuie să ne dea de gândit: „patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”, ceea ce însemnă că „tagma” (gaşca sau clica) spoliatorilor este o cangrenă care trebuie extirpată.

Aşadar cum, când, cui şi ce vorbeşte „poporul”? În integralitatea sa, nu a vorbit, nici nu va vorbi vreodată. De aceea, democraţia se înfăptuieşte prin „majorităţi relevante” sau „semnificative”, dar numa