Pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei, clinicianul nu are un sprijin mai important şi mai de certitudine decât labo­ratorul, cu condiţia să-i înţeleagă posibilităţile, limitele, marja de eroare, interferenţele. Cu alte cuvinte, să nu stea prea departe de acest domeniu. Şcoala de medicină din Cluj-Napoca – în vremea lui Iuliu Haţieganu, dar şi după acesta – introducea studenţii şi în laborator, unde executau cu mâna lor unele analize. Acest procedeu a fost aplicat şi la Bucureşti, în Clinica medicală din Colentina, unde profesorul Ioan Bruckner ţinea mult la acest lucru, dar, probabil, s-a întâmplat la fel şi în alte locuri. Pe vremea când eram medic într-o localitate izolată, îmi efectuam singur analizele într-un mic laborator, pe care-l improvizasem. Aveam rezultate pe loc. Medicii de familie din celelalte ţări europene proce­dează la fel şi astăzi, testele rapide, Publicitate uşor de executat, fiind deosebit de răspândite. La al 19-lea Congres naţional de medicină de laborator (însoţit de al şaselea simpozion de imunopatologie şi al doilea simpozion de monitorizare a tratamentului şi toxicologie clinică), desfăşurat recent la Bucureşti, conf. dr. Manole Cojocaru, preşedintele Societăţii Române de Medicină de Laborator, a promovat o viziune integrativă, legând laboratorul de clinică. Faţă de alte congrese de nivel naţional, a prevalat latura ştiinţifică, neinfluenţată practic de presiunea motivată de interesele de marketig ale firmelor producătoare de medicamente. A fost un veritabil congres de interfaţă, în jurul labora­torului gravitând toate specialităţile medicale. Reuniunea s-a bucurat de o bună participare din străinătate. Nu putem menţiona decât câteva nume: Eleonora Luka, Edith Gallay (Elveţia), Enrico Granieri (Italia), Vera Stejskal (Cehia), Simona Pop (Austria), Serafim Kastanakis (Grecia), Orla Byrne (Marea Britanie).