Oratorul vorbeşte. De minute bune, vocea lui se unduieşte şi se mlădiază ca un şarpe, vrăjind audienţa. Arius, preotul din Alexandria, zâmbeşte în barbă: iată-l pe cel mai iscusit discipol al său!

Şcolit la sofişti, e antrenat să manipuleze realitatea. Să modeleze adevărul ca pe o plastilină docilă. I-auzi ce măiestru explică el că Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu! Hristos nu e Dumnezeu şi om, în acelaşi timp! Nu e e Logosul creator, ci doar o creaţie (e drept, mai de vază) a lui Dumnezeu! Zău că te unge pe suflet!

Cine îl bagă în seamă pe Coşuleţ?!

Sunt 318 înţelepţi adunaţi la Niceea Anatoliei, în anul 325 după Hristos. Chemaţi de Constantin cel Mare, din toate colţurile Imperiului, pentru a formula dogmele pe care creştinismul se va baza până la sfârşitul lumii.

Oratorul lui Arius din Alexandria continuă să vorbească. Pare că nu are rival. Deodată din audienţă se ridică un omuleţ ciudat. La vreo 55 de ani, sărăcuţ îmbrăcat, poartă pe cap un coşuleţ împletit din papură ("spiris), de la care şi-a primit şi numele.

"Este Spiridon, episcopul Trimitundei!", se aud câteva voci. Ciudatul omuleţ, cu trăsături blajine, îl bate pe umăr pe orator. Sofistul se întoarce şi mai că nu-l pufneşte râsul.

"În numele lui Iisus Hristos, o, filosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune", zice Spiridon. "Vorbeşte!", face acela, continuând să zâmbească superior. Cum s-ar putea pune acest calic caraghios, acest fost cioban fără școală, cu ştiinţa lui de retor?

Minunea cărămizii de la Niceea

Spiridon nu bagă în seamă zeflemeaua. Netulburat, el se adresează ilustrei asistenţe. Vorbele sale simple au greutatea unor ciocane căzând peste nicovală.

Într-unul din cele mai strălucite discursuri pe care omenirea le auzise până atunci, fostul cioban fără şcoală răscoleşte cerul şi pământul! Faţa i se luminează de o strălucire tainică. H