Nu putem începe decât cu smerenia, celalalte debuturi sunt false. Nu săvârşim nimic doar de ochii lumii, ci doar pentru Dumnezeu. Dacă am posti exclusiv pentru lume, nu am mai avea nicio plată în cer. Biserica nu pregăteşte pentru veşnicie nişte prefăcuţi, nici nu predă actoria sau simularea. Singură, rugăciunea ne aşează în raport real cu Dumnezeu.
Un fariseu se amăgeşte zilnic că a făcut doar bine în viaţa lui. De fapt, un fariseu ajunge să facă totul mecanic. Nu ne mirăm că fariseii nu sunt agreaţi în Biblie. Inima unui fariseu nu mai este vie, pentru că nu mai plânge. Nu ne cere nimeni să ne contabilizăm meritele. Nu ne rugăm prin comparaţie, dar căutăm la propriile păcate. Rugăciunea unui fariseu este total neinspirată, ba chiar neruşinată şi plină de dispreţ. Numai smerenia ne scoate din cursele celui rău şi doar datorită smereniei, cel rău nu are nicio putere asupra noastră. Cea mai bună cale este cea arătată de Hristos: smerenia. Căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu smerenie! Am găsit locul unde bolnavii se întâlnesc cu Doctorul lor: Biserica. Am auzit de alcoolicii ruşi, care întorc icoanele cu faţa spre perete: E tare greu să stai cu faţa spre Dumnezeu. Pentru pierderea sufletului, ajunge mândria, fără alt păcat. Nu există decât o singură nenorocire: aceea de a nu fi împreună cu Dumnezeu.
Tată Ceresc, am greşit! Vrem să revenim din Babilon, să ne întoarcem Acasă. În această lume nu ne simţim perfect acasă: tânjim după altă realitate. Suntem în exil şi ne pregătim pentru întoarcerea din robie. Patria adevărată este Împărăţia Cerurilor. În numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (le cere Sfântul Pavel corintenilor). Nepăsarea înseamnă sălbăticie. Tatăl însă aleargă în întâmpinarea celui ce vrea să revină (să îşi revină). Păcătosul se răscoală: Dă-mi pământul, Îţi las restul! Vedem prăpastia în care am căzut. La primul semn de pocăinţă, Du
