Rezultatele alegerilor parlamentare desfăşurate la Arad sunt de-a dreptul paradoxale. Uniunea Social Liberală a câştigat fără putinţă de tăgadă votul politic, însă a obţinut acelaşi număr de parlamentari cu Alianţa România Dreaptă, formaţiune care nu a câştigat niciun colegiu, dar a câştigat lupta la redistribuire. Cele două alianţe au primit câte patru locuri în Parlament, USL-ul, un loc de senator şi trei de deputaţi, toţi aleşi din prima, în timp de ARD-ul a primit, în urma redistribuirii, alte patru mandate, două de senator şi două de deputat. Nu mă refer aici la numele celor care şi-au câştigat mandatele după redistribuire, pentru că acestea chiar nu au nicio importanţă. Important este că legea a fost făcută de aşa natură, încât cel care a pierdut poate trimite la Bucureşti acelaşi număr de parlamentari cu cel care a câştigat. Cum spunea un coleg, asta e culmea votului. Arădenii au votat una, iar din urnă, sau mai bine zis din calculatorul Biroului Electoral Central, a ieşit altceva. De fapt, lucrul acesta n-ar mai trebui să mire pe nimeni, din moment ce încă de pe vremea lui Caragiale era o vorbă care spunea că în urnă intră cine vrea sau cine poate, iar de acolo iese… cine trebuie.

Vina pentru un astfel de sistem de repartizare aparţine tuturor partidelor, la fel cum toate pardidele sunt vinovate că s-a ajuns ca România vă aibă vreo 80 de senatori şi deputaţi în plus. Fiecare şi-a văzut doar interesul, opunându-se introducerii unei reglementări conform căreia câştigătorul unui colegiu merge mai departe, iar cel care pierde rămâne acasă. Ar mai fi fost o variantă, un sistem mixt, care ar fi presupus existenţa unui liste de candidaţi, care ar fi fost trimişi în Legislativ în funcţie de procentul obţinut de formaţiunea pe care o reprezintă, în condiţiile în care acea formaţiune nu reuşeşte să câştige niciun colegiu în urma votului uninominal sau câştig