Mi-a spus ieri un prieten că, în loc să-mi afund capul în zăpadă, ca un struţ obligat să trăiască pe meleaguri mioritice, mai bine aş scrie trei rânduri despre politichia asta care ne-a aprins spiritele mai rău decât faptul că iar s-a întâmplat să vină iarna peste noi, când noi încă mai simţeam sub tălpi fierbinţeala verii cu al ei referendum cu tot. I-am răspuns că, deşi îmi place să-mi dau cu părerea despre tot, fărâma aia de teamă de penibil care sălăşluieşte timidă în mine nu mă lasă să abordez subiecte legate de matematică şi politică. Ahh, era să uit, şi de gastronomie. Nestor o ştie şi nu m-ar lăsa să uit, aşa că nu avea sens să mă dau în faţa voastră vreo gospodină înrăită. Nu că asta ar fi vreun defect, doar că eu nu prea am avut timp să aflu până acum dacă mi-ar fi plăcut rolul ăsta ori ba. Într-un cuvânt, n-am pricepere în domeniile astea. Singurele noţiuni care s-au prins de mine mă ajută doar cât să ştiu să prăjesc cartofii, că n-am motive să nu-mi fie lehamite de toată clasa politică românească şi că telefonul meu ştie mult mai multă matematică decât mine. Pentru toate motivele astea, dar şi pentru că nici nu vreau să dau nimănui satisfacţia de a-mi taxa orice judecată despre politică, poate chiar una de bun simţ, cu vreo remarcă răutăcioasă de genul „ce ştiu femeile despre politică”, mă abţin. Rămân la subiectele în care–mi pot permite să fiu subiectivă şi pătimaşă, fără să fiu acuzată că lezez vreun interes naţional. Cu toate astea, ieri s-a întâmplat ceva curios, neaşteptat şi aş zice că deloc întâmplător. Aşa că scot capul din zăpadă pentru o clipă doar, cât să vă povestesc. Dimineaţa avea încă ceva din aerul de sărbătoare al zilei de luni, când se simţise aproape fizic o descătuşare înciudată, ca un pocnet de ştampilă pe un buletin de vot răzbunător. S-a întâmplat în magazinul în care intru în fiecare dimineaţă ca să-mi iau ceva merinde şi care ar