În urmă cu aproximativ 800 de ani, un om din Asia, care depăşise uşor vîrsta de 40 de ani, s-a decis să devină senior al războiului. I-a ieşit atît de bine încît a pus bazele celui mai întins imperiu cunoscut în istoria umanităţii. Genghis-khan nu este singurul exemplu celebru care contrazice zicala englezească „un cîine bătrîn nu poate învăţa lucruri noi“. Înainte de a merge mai departe, trebuie spus că, pe vremea lui Genghis-khan, în Europa speranţa de viaţă nu era mult peste această vîrstă... Dacă ar fi să judecăm după standardele lumii moderne, 40 de ani nici măcar nu înseamnă prea mult, cel puţin pentru un bărbat (căci da, trăim într-o societate tributară reflexelor sexiste).
Un alt exemplu mai aproape temporal şi cultural ar fi Goethe care, deşi era cunoscut deja la 23 de ani, a publicat cele mai importante lucrări după 40 (ba chiar 50) de ani. Pentru a rămîne în domeniul literar, dar pentru a schimba genul/sexul, putem spune acelaşi lucru şi despre George Sand. Nimic curios în acest fapt, un proverb chinez chiar spune că „talentele adevărate se coc tîrziu“. Cea mai mare parte a oamenilor trăiesc, însă, în zona în care talentul nu este neapărat definitoriu pentru viaţa lor. Deşi, pe de altă parte, a trăi frumos necesită talent.
Pînă la urmă, de ce vîrsta de 40 de ani creează aşteptări?
În termeni strict demografici, este momentul în care ne aflăm la jumătatea vieţii. Pentru pesimişti înseamnă că jumătate din ea a trecut deja... Pentru optimişti – că ar mai fi încă o dată pe atît de trăit! Cînd mutăm analiza la nivel social, încep complicaţiile. Foarte mulţi dintre noi trăim în societăţi care „gîndesc“ pe modelul evoluţiei cu un grafic care arată ca un clopot (sau ca şarpele lui Antoine de Saint-Exupéry): ascendent pînă la jumătate şi apoi descendent. Conform acestei curbe, în jur de 40 oricine a atins apogeul, după care ar începe o perioadă
