Poveşti adevărate cu îngeri
A fost cu mine pe câmpul de la marginea lumii, dincolo de blocuri şi autobuze, printre lăcuste şi cârduri de gâşte. M-a învăţat că bucuria înseamnă atât de puţin - tata şi mama ţinându-se de mână, mirosul de cicoare, mentă, muşeţel, albastrul vălurit al unui cer de vară, un pistol cu capse cu care să împuşti scaieţi, încrederea că nimic rău nu ţi se poate întâmpla. M-a învăţat că-i de ajuns să alerg, repede, din ce în ce mai repede, să-mi deschid braţele larg, să mă încred în El şi să închid ochii, pentru ca paşii mei să se desprindă de la pământ şi să plutesc o vreme fără griji, deasupra lumii şi a cârdurilor de gâşte. Acolo, pe câmpul ăsta unde acum sunt blocuri şi hipermarket-uri, am aflat că toate minunile sunt atât de aproape, că, uneori, trebuie să traversezi o stradă ca să ajungi în inima lor, că dincolo de blocuri şi de alei, dincolo de lucrurile ştiute, te va aştepta mereu altceva. El, sau bucuria, sau miracolul. Nu i-am spus nicicum, nu l-am văzut, nici măcar nu i-am vorbit. Am ştiut doar că e acolo, undeva aproape, fâlfâind din aripile lui de vânt cu miros de ceai, lipit de mine, îmbrăţişându-mă, topindu-se, cu toată adierea lui simplă, adânc, foarte adânc în mine. Un timp, am ştiut că e tot acolo, că nu va pleca niciodată nicăieri, că nu trebuie decât să mă rătăcesc puţin de lucrurile ştiute, să fac ochii mari la tot ceea ce văd, să las lucrurile să coboare în mine, că să-l simt din nou, viu, dezmorţindu-se, furişându-se în mine şi deasupra mea. El şi căldura aceea toropitoare, uriaşă, care mă făcea să zbor. Un timp, chiar am crezut că lucrurile nu pot să se mai schimbe, că, odată ce ai învăţat să te desprinzi de la pământ şi să pluteşti în tihnă, toate astea se vor întoarce la tine mereu şi mereu, ori de câte ori vei avea nevoie de ele. N-a fost chiar aşa. Încet, încet, am început să uit, să mă umplu de min
