Scriu acest articol la intrarea în peştera Tham Lod, în nordul Thailandei. Prin Tham Lod curg zilnic un rîu, trei sute de mii de lilieci, tot atîtea păsări şi tot atîţia peşti albaştri. Am vizitat Tham Lod de şase ori în ultimul an şi aş vizitat-o de încă şase ori pînă la Revelion, pentru că mă interesează. Mă interesează tăcerea ei, felul în care apa şi piatra şi-au negociat stăpînirea asupra timpului, mă interesează gîndurile care ies pe gura ei, la răsărit şi la apus. Am aproape 40 de ani şi au început să mă intereseze asemenea lucruri. Altele au încetat să mă mai intereseze.
De pildă, nu mă mai interesează să văd multe locuri. Harta cuceririlor mele creşte într-un ritm descrescător. Plec rar şi revin des. Cînd plec, stau mult. Cînd revin, stau şi mai mult. Am destui ani ca să înţeleg că un loc nu poate fi găsit pînă cînd nu vine el spre mine. Nu eu mă duc, ci locul vine. Îmi rămîne doar să mă aşez şi să-l aştept. Apoi să revin la el, ca să-i arăt că îl iubesc şi că mi-a fost dor. Iar locul îmi povesteşte altele, de fiecare dată. Nu mă pune să-ţi zic poveşti din toată lumea, că n-am văzut-o şi nici n-am în plan s-o văd. Lumea exterioară, lumea altora nu mă mai interesează. Am aproape 40 de ani şi e vremea să găsesc formula alchimică ce transformă pămîntul în aur.
Nici preţurile nu mă mai interesează. Ştiu că banii au devenit principalul subiect de conversaţie – iar în rîndul călătorilor de astăzi aproape singurul –, dar la vîrsta mea e prea tîrziu şi prea devreme ca să-mi mai pese cît costă asta şi cît costă ailaltă şi cît de ieftin se găseau în altă parte. Sînt acum, sînt aici, spune-mi preţul pentru asta şi am să-l plătesc. Nu mă interesează cît cîştigă oamenii din ţările prin care călătoresc. Nu mă interesează pe ce-şi cheltuiesc banii, nu mă interesează să negociez cu ei un preţ mai bun, nu-mi pasă dacă încearcă să mă păcălească. Îi las s-o facă
