Am ascultat de-a lungul timpului unele remarci făcute de oameni de prin alte părţi. Le consemnez ca să nu rămîn cu totul în afara obsesiei noastre colective legate de felul în care apărem în ochii străinilor. La Madrid, tipul care ne-a închiriat apartamentul aflase de la cunoştinţe de-ale sale, care vizitaseră România, că toate clădirile din Bucureşti sînt murdare.

Cam aceeaşi impresie o avea şi chelnerul român care, într-un decor natural excepţional, la o cabană din Cortina d’Ampezzo, după ce ne-a omenit cum se cuvine, ne-a întrebat cum Dumnezeu putem trăi în Bucureşti fără să ne sufocăm.

Gazda de neuitat din Toscana ne spunea că românii şi albanezii sînt o mare pacoste pentru italieni (ştia că sîntem români). Ulterior, recunoştea că, de fapt, chinezii sînt cei mai răi. Dar şi germanii care criticau stilul mediteraneean de viaţă, cu siesta şi celelalte, nu erau pentru ea decît nişte idioţi.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Comedia decoraţiilor Peticul de curte A mai fost şi englezoaica pe care am şocat-o, povestindu-i în amănunt, pe la jumătatea anilor ’90, despre cum funcţionau relaţiile din economia şi politica României, cu corupţia şi instabilitatea de atunci. Roşie în obraji de indignare, ne-a întrebat cum de nu înnebunim şi de ce nu ne luăm cîmpii dintr-aşa o ţară.

O tînără englezoaică, la puţin timp după Revoluţie, îmi mărturisea că, după părerea ei, România avea mare noroc fiindcă era republică şi nu era separată în clase sociale. I-am răspuns că, deşi crede şi vorbeşte asemenea prostii stîngiste, o salvează doar faptul că face parte dintre supuşii Majestăţii Sale.

Jurnalistul scoţian în vizită prin România anilor 2002 se mira de bogăţia pe care o văzuse din fuga maşinii, de casele mari, de automobilele de pe şosele şi de faptul că oamenii păreau bine îmbrăcaţi. Nu găsise acea mizerie spectaculoasă la care se