„Asta e cea mai mare tîmpenie care am auzit-o…“ se burzuluieşte Tilică. „Tîmpit eşti tu, mă, că nu pricepi nimic, zici că eşti prostu’ satului“, îi trînteşte sec frat-su, Costel. Nea Gingaşu gestionaru’ nu se bagă între ei. S-a obişnuit să îi vadă certîndu-se, de la „calcaroasa“ (nume de alint pentru votca ieftină care se bea de obicei la magazin) numărul patru în sus. „E, zici…“ mormăie el, totuşi. „Băi, mă lăsaţi? Ce puii mei să bage ăştia întrenet la şcoală… Leana-i cocoşată de cîte găleţi de apă cară-n casă şi voi o frecaţi cu întrenetu’ vostru.“
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Sînt expirat „Legalitudinea“ Un minut a durat liniştea. Nu erau impresionaţi de grija lui Tilică pentru nevastă. Era prefăcut. Muierea d-aia e muiere, să ţină casa. Aici, altul era necazul. Să-i spună, să nu-i spună? Gingaşu tace, că nu era treaba lui. Costel, însă, i-o trînteşte scurt. „D-apăi de, frate, nici tu nu eşti prea harnic.“ De acum, intrau în normal. Erau la a cincea „calcaroasă“. De douăzeci de ani, aceeaşi discuţie. Că Tilică e mai puturos, stă tot la chirpic, cu buda-n curte, în casa părintească. Costel, fratele mai mare, se însurase cu o fată bogată. Acum avea casă cu termopane, cu fosă septică şi pompă în fîntînă, trasă la boiler electric, pentru apă caldă. Nu-i vorbă, era şi ceva mai harnic. De fapt, era chiar obsedat de serele şi solariile lui. A vrut să îi arate lu’ socră-su că e vrednic şi că i-a meritat fata. Muncea de rupea, vindea bine roşiile şi ardeii, în piaţă, la Bucureşti. Într-un fel, degeaba a muncit atît. Frat-su tot îi zicea că s-a „măritat“, socrii îi mai aminteau la cîte-un şpriţ că a venit doar cu ţolul de pe el la ei în casă. „Să-i ia naiba că nu cînta cocoşul lor pe gardul meu“, îşi tot spunea Costel, de fiecare dată.
Acum se luaseră de la ideea primarului. Cică să dea din bugetul comunei într-un nu-ş’ ce proie
