„40 is the new 30.” Asta e propoziţia pe care o aud tot mai des, în ultima vreme, în cercul meu de prieteni. Replici de tipul “sînt mai bătrîn, deci ştiu mai bine” - utilizate cu toată seriozitatea de generaţia părinţilor, de exemplu - sînt folosite acum pe post de alint întru obţinerea de complimente şi confirmări de tipul “termină, dragă, cu prostiile, că n-arăţi nici măcar de 30!” - iar panica stîrnită de apropierea sau păşirea pragului vîrstei de mijloc se dovedeşte a fi, pentru cei mai mulţi, deja o chestiune ce ţine de trecut: “Cînd am făcut 30 de ani, am intrat în panică, acum mă bucur de viaţă...” Iar dacă stăm să analizăm puţin ce se întîmplă în cinema-ul larg (carevasăzică de public, carevasăzică yankeu) cu bărbaţii din acelaşi segment de vîrstă, rezultă că avem de-a face cu un fenomen generalizat...

Incursiuni în universul cvadragenarilor

Răspunzător pentru această stare de fapt este nimeni altul decît Judd Apatow. În 2005, cu The 40 Year Old Virgin, acesta a revoluţionat comedia romantică printr-o întoarcere la reţeta optzecistă a filmelor cu Bill Murray sau Steve Martin – care, amîndoi, jucau tipi minunaţi, dar complet caraghioşi şi cu ţinte romantice mult în afara propriei ligi. Diferenţa majoră între cele două generaţii constă în faptul că precursorii au abordat aceste personaje la doar 30 şi ceva de ani şi că, odată cu intrarea în a patra decadă de viaţă, romantismul (Groundhog Day) a devenit o raritate în filmografia lui Murray şi a dispărut complet, fiind înlocuit de noţiuni precum „căsnicie“, „familie“, „copii“ (Father of the Bride, Parenthood), în cazul lui Martin. E drept, odată ce au împlinit 50 de ani, parcă vorbindu-se, cei doi au reatacat, în forţă, tema, prevalîndu-se de o schimbare majoră de perspectivă – amorul semiplatonic – şi mizînd tocmai pe o scoatere puternică în evidenţă a diferenţei de vîrstă dintre protagonişti (35