40 e doar un număr. 30 era o dulce ameninţare. 20 nu era un număr, era o promisiune. Era promisiunea că lucruri mari se vor întîmpla şi vor lua locul plictiselii şi aşteptării. La 20, eram buricul lumii. Deunăzi, mama mi-a spus că o supărase o ştire. „O bătrînă de 60 de ani…“ Cine stabileşte, m-a întrebat mama, că la 59 de ani nu eşti bătrîn, dar la 60, da? Şi aşa am deschis cutia cu vechituri. Mi-am adus aminte nu de propria mea aniversare de 20 de ani, ci de aniversarea unei prietene. Locuia, atunci, în căminul Tranzit, un fost hotel care acum a rămas ca o plombă printre blocurile noi de pe malul Dîmboviţei, cea care n-a curs niciodată prea frumos. Eram înaintea Crăciunului, iar eu trebuia să plec a doua zi la sora mea, în Elveţia. Era ziua prietenei mele şi ştiu că l-am rugat mult pe tata, cu cerul şi pămîntul, să mă lase la petrecerea pe care o plănuisem de multă vreme. În cele din urmă, după lacrimi şi promisiuni, am primit învoirea. La petrecerea de 20 de ani ai prietenei mele, am băut mult, am mîncat puţin, m-am sărutat cu băiatul de care eram îndrăgostită, am suferit pe alocuri, am rîs cu fata cu care urma să-mi petrec următorul an şi am făcut echilibristică pe acoperişul hotelului Tranzit de pe care, dacă te ridicai puţin pe vîrfuri, puteai vedea blocul Turn şi toate locurile în care mă jucasem cînd eram mică. Nu s-a întîmplat nimic spectaculos. Dar dacă e să mă gîndesc la cum eram eu la 20 de ani şi la anul acela şi la cei care i-au urmat imediat, la petrecerea acelei fete mă gîndesc. Am ieşit din aburii alcoolului şi ai ţigărilor abia în zorii zilei, încercănată, obosită, trăgîndu-mi corpul filiform prin frig cu speranţa că tata nu va observa ora la care ajung acasă. A observat, dar nu m-a certat. De altfel, la 7 dimineaţa trebuia să plec spre aeroport, ceea ce am şi făcut. Am zburat într-un avion micuţ, care părea extrem de fragil, ca şi starea mea d