Cărturar de viţă veche, cu o descendenţă ilustră, istoric de renume internaţional şi membru al Academiei Române, Dan Berindei a făcut din pasiunea sa pentru istorie motorul supravieţuirii sub patru regimuri politice
Un neam ilustru
- Unul dintre primele lucruri pe care le aflăm despre dvs. din enciclopedii este că sunteţi descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Vă propun să le povestiţi cititorilor despre predecesori. Cât a contat familia în existenţa dvs.?
- Într-adevăr, sunt a 11-a generaţie din Constantin Brâncoveanu. Toată această moştenire de familie - să ştii că rădăcinile tale merg atât de departe în trecut - îţi dă o mare responsabilitate. Nu vrei să rupi lanţul acestor oameni iluştri. Şi au fost mulţi oameni iluştri în familia mea. Dar să încep cu tata, care a fost avocat. Când a intrat România în război, în 1916, tata era la Paris, la studii. Şi ei, toţi, studenţii români din Franţa, s-au dus la Legaţia României şi s-au înscris voluntar să plece pe front. Au făcut o călătorie extraordinară din Franţa, prin Anglia, Finlanda, Nordul Rusiei (la Arhanghelsk), coborând pe frontul din Moldova. A scăpat cu viaţă în urma luptelor de pe front, deşi o bombă l-a îngropat, iar alta l-a dezgropat. Din momentul acela însă a început, treptat, să surzească, lucru care pentru cariera lui s-a dovedit catastrofal. Cât despre mama, a fost o femeie extraordinară. Când aveam zece ani, s-a despărţit însă de tata. A fost pentru mine o traumă. N-am putut să-i iert niciodată egoismul. M-am simţit părăsit. Am rămas doar cu tata şi, săracul, a făcut tot posibilul să mă lanseze în viaţă. Mama s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Balş, un om pentru care am, postum, un respect deosebit. La un moment dat, a fost infirmieră voluntară pe front, a ajuns până în adâncurile Rusiei. După 1944, când au început persecuţiile re
