Era în octombrie...
Venind spre birou, o colegă a găsit un pisoiaş aruncat pe marginea străzii, pe care un dulău tocmai se pregătea să-l înşface. Nu avea mai mult de o lună şi era de o drăgălăşenie greu de descris: tigrat, cu plastron şi bot alb, ochi oblici, verzi, ca de smarald. Toate colegele au fost încântate de micuţa făptură care anima atmosfera biroului şi i-au pus numele Sufleţel.
Timp de câteva săptămâni, pisoiaşul a trecut din braţe în braţe, dar în cele din urmă l-am luat la mine acasă, fiindcă tata murise şi mama se simţea foarte singură. Şi aşa a devenit Sufleţel un membru cu drepturi egale în familia noastră. Pot spune fără să greşesc că pisica a fost tovarăşa de singurătate a mamei mele, care a îndrăgit-o nespus. Este ataşată de toţi membrii familiei, dar eu sunt preferata ei. Este supărată când cineva lipseşte şi toarce fericită când toată lumea este acasă. Are ochii extraordinar de expresivi, citeşti din privirea ei ce simte, ce gândeşte. Când mama face crize de inimă, din orice colţ de casă ar fi, vine repede şi ochii ei parcă ar spune: stai liniştită, o să-ţi treacă, sunt cu tine. Are foarte multă personalitate, tabieturi, preferinţe. Chiar şi acum, la cei 15 ani împliniţi, îi place grozav să se joace cu ghemele sau cu papiotele de aţă, pe care le deşiră de îmbracă toată casa în ele.
A suferit până acum trei operaţii, tratamentul local îl suportă cu stoicism, iar la tratamentul oral, lăcrimează. Când Sufleţel e bolnavă, e supărată toată familia.
De ce vă spun toate întâmplările acestea? Fiindcă vine Crăciunul, o sărbătoare care ne face pe toţi mai buni, mai sensibili, mai dispuşi să ne întoarcem privirea şi spre lumea amărâtelor de animale, pe care e sigur că Domnul nu le-a lăsat pe lume pentru ca noi să le chinuim. Sunt vii, au suflet, simţire, un univers fascinant, guvernat de tandreţe şi gingăşie.
Sfă
