ACCENT
Îi stiam poezia pe de rost, desi era atît de greu de tinut minte, îl vedeam de departe, pe la TV; era o voce absolut unică, neasteptată, în peisajul literar de atunci. Îl comparam - si nu numai eu - cu Eminescu, îl socoteam genial. Si cred că chiar era. Dar nu vorbisem niciodată cu el. Pînă cînd, a dat Domnul si l-am cunoscut. Venise la Piatra Neamt, convins de un prieten, poet bucurestean, la ceea ce cîtiva gazetari, actori si alti intelectuali înfiintaseră si numeau Antologia (vorbită) a scriitorilor români contemporani. O inventie locală desteaptă, zic eu, care dezgheta putin si prin continut si prin formă, iarna ceausistă a acelor ani. Nichita Stănescu urma să fie - si a fost - presedintele de onoare al acestei adevărate sărbători literare. Căci sărbătoare a fost. N-am văzut, pînă atunci, si nici de atunci încolo, o sală a Teatrului Tineretului plină pînă la refuz, pînă la „cucurigu“, pînă în pod. Nichita, care dialoga cu publicul, era, pur si simplu, electrizant. Fermecător, profund, neobisnuit. Eu eram gazetar la Ceahlăul - unde altundeva?! - care trebuia să scrie cronica evenimentului. Si am scris, cum m-am priceput. I-am adăugat si o declaratie a poetului, scrisă pe... un servetel de masă (eram, se întelege, la un sprit, pe la Colibele Haiducilor). În declaratie, cu mîna lui, Nichita scrisese: „Antologia scriitorilor români contemporani e o mare sărbătoare, un eveniment de valoare natională“. Am trimis totul în redactie, si ne-am văzut, mai departe, de Colibe. A doua zi, urma să plecăm într-o comună de munte, la Grinties, pentru o altă întîlnire cu poetul. În acest scop, ne-am reîntîlnit dimineata, în holul Hotelului Ceahlău. Nichita a cerut la chioscul de ziare de pe hol proaspăta aparitie a Ceahlăului, să vadă ce am scris, ce a iesit. Iesise foarte prost. Cei de sus, cenzura si un sef obtuz, tăiaseră aprecierea de „valoare natională“ a poe
