John le Carre afirma undeva: spre deosebire de realitate, literatura trebuie să aibă un sens. Acesta este însă dificil de descoperit în romanul “Reluarea” al lui Alain Robbe-Grillet, unul dintre corifeii noului roman francez, în mare vogă în anii ’60.
__________________________________
1949. Berlinul e în ruine. Foamete. Deznădejde. Inşi abulici, îmbrăcaţi în haine ponosite, rătăcesc fără adăpost. Însă unii prosperă. Fac trafic de alimente şi de carne vie, falsifică acte. Pretutindeni mişună spioni şi chiar asasini. Nimeni n-are încredere în nimeni. Pe străzi circulă patrule ale trupelor de ocupaţie. Ele arestează pe cei suspecţi şi-i supun unor interogatorii brutale, obţinând informaţii mai mult sau mai puţin credibile. Într-un decor răvăşit de bombe, traumatizaţi de ororile la care au asistat, toţi mint, toţi percep eronat derularea evenimentelor şi îşi atribuie identităţi multiple, apelează la degizări, pentru a-şi salva vieţile.
Are dreptate comentatorul din “Magazine litteraire”: “Acest roman nu poate fi povestit sau rezumat într-un mod rezonabil.” Naraţiunea îşi schimbă direcţia cu o viteză năucitoare, fiecare personaj relatează în mod diferit aceeaşi faptă petrecută în prezenţa mai multor martori. Eroii sunt bântuiţi de amintiri confuze, ale unor întâmplări de care nu sunt siguri că le-au trăit cu adevărat, sau sunt doar rodul imaginaţiei lor. O “ceaţă cerebrală” le joacă feste în perceperea a tot ce este în jur, le dereglează simţurile. Nimic nu e sigur în această carte. Când o parcurgi ai aceleaşi trăiri ca atunci când contempli tablourile impresioniştilor. Nimic n-are consistenţă. Totul ameninţă să se destrame de la o clipă la alta.
De aceea, nu te poţi bizui pe nicio interpretare a paginilor pe care le citeşti, chiar dacă recunoşti teme recurente din literatură, precum cea a dublului sau a lui Oedip. Referinţele livre
