Genialul Nichita Stănescu (oare căţi dintre cei sub 20 de ani sunt învăţaţi cine este?) i-a replicat cândva lui Gheorghe Tomozei: “Ascultă-ncoa, bătrâne, ăsta o să fie toată viaţa ministru, da' noi o să fim poeţi toată moartea! ...". Viaţa este o chestiune de trăire iar în lipsa unei educaţii solide tot ce contează este clipa, cei mai mulţi devenind agitaţi exclusiv pentru a ajunge sau a avea, nicidecum pentru a face şi a lăsa ceva în urma lor. Comportament, educaţie şi mentalitate consumistă care poate avea multiple explicaţii însă nu şi justificări.
De 23 de ani, peste câteva zile vom marca încă un an scurs de la momentul decembrie 1989, societatea românească balansează între comunism şi capitalism, între ceauşism şi politicianism. Victimele terorii comuniste au intrat în istorie drep martiri, victimele revoluţiei au devenit eroi, scritorii au statui, o parte dintre vedetele ţării devin stele pe asfatul Bucureştiului, anonimii vor rămâne la fel. Dar ce vor fii toţi cei care au condus România în ultimii 23 de ani, din prima oră fără Ceauşescu şi până în această clipă? Ce vor răspunde toţi cei care, la o ipotetică judecată, vor trebui să răspundă pentru prăbuşirea unei naţiuni sub toate aspectele? Vor putea să ofere măcar un singur exemplu de succes, altul decât cel personal sau de familie?
Blestemul zilelor revoluţiei din decembrie 1989 încă nu s-a spulberat. Decimarea trupelor preşedintelului Traian Băsescu o confirmă cu măsură. Va veni şi ora lui pentru plată. Apoi şi a celor care transformă imaginea vieţii politice româneşti într-un tot mai terifiant coşmar. O ţară condusă de lideri dezechilibraţi nu poate regăsi balanţa soluţiilor de bun simţ. Popoarele pedepsesc, însă poporul român nu face nici măcar asta până la capăt. Se poate spune că securiştii din PDL au scăpat printre degetele alegătorilor, la fel cum în 1989 securiştii deştepţi au s
